Notă bio

Padure

 

Chilia kid

 

 

”M-am născut pe 16 mai 1958 pe malul Dunării, în Brăila și din cauza asta am avut tot restul vieții nevoie de o apă în preajma mea ca să mă pună în echilibru cu mine însumi

Din Brăila naşterii mele am plecat însă repede și nu mai am amintiri. Doar fulgurări în care gustul de bragă se amestecă în creierul unui băiețel cu clănţănitul metalic al tramvaielor galbene pe un bulevard care n–am ştiut niciodată unde duce.

Pentru copilărie am intrat în pielea lui Robinson Crusoe și a lui Robin Hood alergând nebun cu alții de seama mea prin pădurile din jurul Caransebeșului , prin iarba înaltă până la brâu a luncii și prin apa repede și rece a Timișului.

Când a venit timpul, am plecat de acasă  la Breaza, la Liceul Militar, cu un tren plin de negricioși și femei grase și în trenul ăla am băut pentru prima dată în viața mea urină de șobolan. Se numea coniac.

A fost peste puterile mele. În anul patru, deşi luam mereu premiul întâi, am fost exmatriculat. Și bine mi-au făcut.

În același an am dat examen de admitere la Universitatea din Sibiu la engleza-română dar pentru că îmi plăcea prea mult să mă plimb cu motoreta unui cunoscut chiar când era vremea să intru la examen, și nici nu citisem Răscoala lui Rebreanu, nu am intrat. Am intrat însă în toamna aceluiaşi an, după ce am învăţat în trei săptămâni limba rusă în dormitor, cu ușile și ferestrele astupate cu pături ca să nu știu dacă e noapte sau zi,  la secţia de engleză–rusă a Univeritaţii din Galaţi. Expres pentru mine, mai rămăseseră patru locuri pentru sesiunea de toamna. Nu am ocupat decât unul.

 

De vorbă cu Constantin Ciucă despre literatură

Ladies and gentlemen –Constantin Ciucă!

 

Bună ziua și mulțumesc că v-ați rupt din timp pentru a răspunde la câteva întrebări! Pentru început o să vă rog să-mi schițați un mic autoportret al lui Constantin Ciucă!

E o întrebare, sau, mă rog, o rugăminte, la care nu pot să răspund. Pentru că eu nu mă văd din afară. Eu mă văd numai pe dinauntru. Dacă mă uit într-o oglindă, văd un tip care poartă haine la fel ca ale mele dar pe care nu mi-l aduc aminte să îl fi întâlnit. Dacă trebuie să recunosc pe cineva într-un line-up la poliție în care eu sunt singurul suspect, am dubii. Dar, dacă m-ați fi întrebat despre ceva dinăuntrul meu, de exemplu, cum îmi arată inima, aș fi putut să v-o descriu.

Scrieți de… când?

Scriu de când am învățat sa scriu.

Să le luăm pe rând, cărțile… Scotocind prin cotloanele internetului am aflat că ați debutat cu poezie. Ce e poezia pentru dumneavoastră?

Deși sună cam șablon, întrebarea ta are totuși un rost. Și îți răspund cu plăcere: poezia este un element chimic de sine stătător care se găsește în tabloul unui Mendeleev personal și care intră în compoziția lumii mai mult decât siliciul sau azotul. Este un element care întreține viața și care, deși nu arde, poate înroși inima și obrajii până la incandescență.

M-a întrebat odată cineva, o persoană dealtfel întrutotul onorabilă și cu cel mai serios aer din lume, în timp ce stăteam la o masă pe malul mării, de unde îmi vine mie inspirația să scriu poezii. Era să mă bufnească râsul.

Zic, doamnă, poezia nu se scrie, poezia se culege. S-a uitat la mine să vadă dacă cumva îmi băteam joc de ea sau nu. Se culege din aer, zic, așa cum culegi roșiile sau ardeii, prunele sau merele de pe tulpinile lor. Poezia crește în aerul din jurul ființelor, rotundă și transparentă, ușoară și plutitoare ca baloanele de săpun.

Aerul e plin de poezie, zic!

Și ca să îi demonstrez, tocmai am prins una care se întâmpla să treacă nepăsătoare pe deasupra mării și, ținând-o în palmă, i-am arătat-o. A făcut ochii mari și zice, unde e, mă? Unde e?

Cum a fost trecerea la roman?

Poezia este un fel de ejaculare precoce, un fel de ”ante portas”, scuzat să îmi fie cuvântul portas. Adică în tinerete, atunci când scrie de obicei omul poezie, ești în fiecare clipă electrocutat de emoții la voltaje mari, trăznit și despicat de dorințe aprige, subiect de catastrofe care țin o oră sau două pentru că trebuie să facă loc la altele și mai și. În tinerețe te învârtești în propria ta viață cu atâta repeziciune că abia dacă ai timp să pui pe hârtie două-trei cuvinte de-o poezie.

Visezi din romane dar te descarci în poezii. Numai că, odată cu toată învârteala asta de care vorbesc, în tine încep să se construiască încet-încet lumi personalizate, complexe, coerente, organizate. Devii un depozitar mnezic de lumi care, laolaltă, alcătuiesc marea ta lume interioară.

Ei bine, dacă vrei să scoți lumile astea din tine și să le împachetezi corect ca să le poți trafica printre ceilalți iar ceilalți să le recunoască și să le consume, i.e. citească, atunci poezia nu mai este deajuns. Treci la proză. La descriere, la construcție, la planificare. Dacă te pricepi, desigur. Și dacă te pricepi, din toate astea, până la urmă, ies, unul câte unul, romanele operei tale de scriitor. Adică de la pișcoturi și covrigei, treci la cozonaci!

 

Cum ați putea descrie (cât mai succint) primul roman: Regele cu pene?

Eu am scris-o! Să o de-scriu ar fi o crimă!

Vă pot însă spune câteva cuvinte despre ea.

Am scris și am rescris cartea aceasta pe parcursul a multor ani de zile și de aceea, la fel ca și vinul, ea împachetează în textul ei emoții adânci, distilate în esențe rare și scumpe.

Îmi place să cred că luminează o faţă a masculinităţii care de cele mai multe ori rămâne nevăzută și prin urmare necunoscută. Textul este un voiaj continuu, agresiv, verosimil şi plastic spre originile ascunse ale dorinţei, povestit în așa fel încât să nu poți lăsa cartea din mână. O poveste stranie care la fiecare pagină se destupă ca o şampanie pentru ca în spuma ei efervescentă să întrevezi întâmplări din viaţa unor personaje pentru care viaţa pare o halucinaţie.

Iar în miezul poveştii, permanent prezentă, acută, nevoia de a vorbi cu celălalt. Nevoia de a se face înţeles.

O carte care se citește pe nerăsuflate și la sfârşitul căreia ai să simți nevoia a încă unui volum.

În curând va apărea cel de-al doilea roman, Frica domului Al Kuppi, ce ne puteți spune despre aceasta? Din câte am înțeles lectorii au fost fascinați?

Sincer, când mi-a apărut prima carte, m-am simțit brusc Buricul Pământului și așteptam cu sufletul la gură ca până seara toată planeta să se calce în picioare în librării ca să apuce un exemplar din cartea mea. Și m-am umflat în pene ca un cocoș. Nu era nimeni ca mine! O săptămână întreagă am plutit la vreo câțiva centimetri deasupra solului fiind atent să nu fac vreun salt și, din neatenție, să mă ridic prea sus în atmosferă.

Acum, nu.

Acum am alungat cartea asta din mine așa cum alungi un animal periculos. Cum scoți din tine un vierme intestinal sau o tumoare. O extracție chirurgicală pe care mi-am făcut-o singur, pe viu, cu bisturiul într-o mână, cu oglinda în cealaltă, ca nu cumva, din neatenție, să îmi extrag inima.

Da, lectorii au fost entuziasmați. Unul dintre ei, cel în judecata căruia mă încred cel mai mult, domnul Radu Aldulescu, un romancier cu serie personală la Cartea Romanească, spunea în referatul făcut pentru editură:

”Recomand călduros publicarea. Lucrarea este mult peste media valorică a romanelor apărute în editură şi totodată peste precedentul roman al autorului.”

Ceea ce, practic, echivalează cu afirmația că e unul dintre cele mai bune romane ale literaturii române!

Full stop!

Ați regretat vreodată că v-ați apucat de scris cărți?

Doar în măsura în care aș regreta că m-am născut.

Frica Domnului al Kuppi - carte de Constantin Ciucă

E mai bine să publici o carte în regie proprie?

Ei, bine, povestea este că, fiind atât de pretențios cu scriitura în general, a mea și a altora, mi-am dorit dintotdeauna să public la cele mai selecte edituri. Și, așa s-a și întâmplat. Am publicat romanul ”Regele cu pene” în 2009 la editura cea mai prestigioasă, respectiv Cartea Românească.

Numai că, după cum spune englezul, there is no such thing as a free lunch. În afara numelui, editura nu mi-a oferit nimic altceva. Și nu ma refer la partea pecuniara, care oricum nu a existat. În schimb a intervenit în carte masiv, de mă durea inima, au stabilit ei tot ce urma sa se întâmple cu cartea, cine și câți bani ia, unde se duce, pe mâinile cui încape, etc.

Publicitatea în schimb trebuia să o fac eu, lansările să le fac eu, toba să o bat eu….  Știți cât îmi revenea mie ca drepturi de autor prin contract? Nu, nu vă spun pentru că totuși acesta nu este un site umoristic. Din momentul în care am semnat cu ei, practic cartea nu mi-a mai aparținut și nu i-am putut controla în niciun fel destinul. Acum vad ca se vinde pe  Amazon și aiurea…

Cu cartea aceasta, pentru care referințele lectorilor sunt excepționale, m-am hotărât pentru o altă variantă. O public în regie proprie. Adică, pentru a fi mai corect, o persoană a citit-o în manuscris într-o noapte, de la zece seara până la șase dimineața.

A doua zi, după ce a terminat-o, mi-a dat telefon și, pe un ton foarte serios, m-a amenințat că dacă nu o las să mă sponsorizeze ca să pot publica cartea, mă va da în judecată și am să înfund pușcăriile de nu am să mă văd. Pentru că sunt un tip căruia îi place libertatea, m-am văzut nevoit să accept. Deci, cu cartea urmează să fac ce vreau, ce mă pricep, ce o vrea diavolul și bunul dumnezeu.

Dar, ca fapt divers, deși mai durează cam o săptămână până va ieși din tipografie, pe site-ul ei de pe net s-a făcut deja prima comandă! și mă refer la www.kuppi.ro

Ce îi lipsește literaturii române?

Literaturii române îi lipsesc cititorii.

Elevii se gândesc cu groază la ora de română pentru că profesoară lor, frustrată că nu are bani de rochii și de croaziere pe Nil, i-a pus sa învețe pe dinafara un comentariu plicticos și cretin de șapte pagini pe care l-a dictat mecanic ora trecută! De unde să i se formeze elevului pofta, cheful și plăcerea de a citi? Pentru mulți liceeni ora de româna e mai grea decât aia de algebră.

Păi, și când termină, nu e normal atunci ca el să intre în librărie să își cumpere cărți de algebră?

Aveți așteptări de la Frica domnului Al Kuppi?

Aștept ca frica acestui individ sa dispară. Mai corect spus, sa dispară din librării și de prin stocuri. Este cea mai intimă așteptare legată de frica lui. Ah, dar nu v-am spus esențialul despre acest domn: Deși este un personaj de roman,  el de fapt există în realitate și, cine dorește, poate să îl vadă de fiecare dată când trec prin soare cum se ține legat de călcâiele mele sub formă de umbră. Știu că sună de necrezut ca un om să se numească într-un fel iar umbra lui să se numească altfel, dar acesta este purul adevăr: eu mă numesc Constantin Ciucă și sunt scriitor iar umbra mea se numește Al Kuppi și este personaj în romanul ăsta în care, sincer vorbind, nu se simte deloc prea bine.

Planuri de viitor?

Primul meu plan de viitor este să am cât mai mult viitor. Uneori sunt întrebat cu ce mă ocup și asta mi se pare o întrebare pe cât de stupidă pe atât de grea. Nu am știut niciodată răspunsul corect la ea dar bănuiesc ca unul aproximativ ar fi acela că mă ocup cu mine însumi. Sunt adică atent la mine și fac tot ce mă pricep ca să nu dispar. Altfel spus, mă ocup cu achiziționarea de viitor.

Pentru că, dacă nu are cititori, literatura română măcar scriitori să aibă. Și mai am multe de scris. Sunt cam pe la jumătatea următorului roman, Ferocitatea dragostei.  Deși nu m-ați întrebat, vă spun eu, din exces de interviu, că această carte e un bun prilej să vezi cum destinul crește și se dezvoltă în tine ca un al doilea sistem osos și cum te ține în viață prin evenimentele pe care le generează. Și, mai ales, ce se întâmplă când nu mai ai evenimente în tine

Un gând de încheiere, vă rog!

De încheiere?! Adică ăsta e momentul în care ar trebui să îmi iau catrafusele și să o șterg?! Dragii mei dar eu nu plec, abia am venit! Eu nu închei, abia încep! Și de aceea, vă spun Bine v-am găsit!

tête à tête, NIG și Constantin Ciucă. Despre femei

 

Buricul pamântului

Interviu in „SUPLIMENTUL DE CULTURA”

“Cind iti apare o carte ai impresia ca ai devenit buricul pamântului”
TREI RASPUNSURI DE LA CONSTANTIN CIUCA
Bogdan Romaniuc
suplimentul-de-cultura-300x95

 

 

Ati debutat anul acesta atât în poezie, cit si în proza. Ce semnificatie are acest dublu debut pentru dumneavoastră?

 

Ar fi neadevărat sa spun ca debutul, adică trecerea textelor mele dintr-un manuscris aflat în computerul meu personal într-o carte aflata în librarii impersonale, nu m-a bucurat. Ba da. M-a bucurat si m-a emoționat. Sa ții în mina o carte în al cărei text sa știi ca e împachetată emoția cea mai semnificativa a vieții tale nu e deloc o bagatela. Si nu e un lucru care sa ti se întâmple in fiecare zi. Când iți apare o carte ai, brusc si iremediabil, impresia ca ai devenit buricul pământului. Ca toată planeta o sa se înghesuie si o sa se calce în picioare ca sa apuce un exemplar din cartea ta si ca, până seara, toată lumea o va fi citit pe nerăsuflate.

 

Si, pentru o zi sau doua, chiar asa m-am simțit si eu. Un buric local al planetei care se tot uita in sus către cer sa vadă când încep sa ii cada laurii pe cap. De aceea nu o sa va mire dacă va spun ca apariția cărților mele mi s-a părut un eveniment care mi se cuvenea. Ca buric al pământului, totul ti se cuvine.
Ce semnificație are debutul pentru mine? Pai, are aceeași semnificație pe care o are pentru un caporal avansarea brusca la gradul de general pentru simplul fapt ca se afla si el la un moment dat pe câmpul de lupta. In campaniile și bătăliile mele interioare pe care le duc cu tot ceea ce nu sunt eu, am fost făcut general. Sau, mai corect, si general. Si uite asa, acum caporal pe de o parte, generalisim pe de alta, de fapt rămân același profesor de engleza care nu are post și care trebuie sa se întrețină din meditații.

 

Semnificația debutului este, prin urmare, una totalmente eterica si fără alte consecințe practice decât aceea ca dimineața când ma trezesc și merg la baie sa ma spăl, când ma uit in oglinda ca sa ma asigur ca m-am trezit același care m-am culcat, îmi zic: “Ma, știi ceva? Est i scriitor!”.

 

Don Stephano – Don Quijote. Vorbiti-ne putin despre aceasta asociere care ii este servita cititorului chiar din primele pagini ale romanului Regele cu pene.

 

Daca in lumea asta nu esti suficient de precaut sa visezi, atunci viata ta devine dezgustator de mecanica si obositor de predictibila. Traiesti ca un mecanism si mori la fel cum se defecteaza un mecanism. Don Quijote, ca prototip de visator si totem al schizoizilor de tot felul, este singurul personaj din iconografia pe care o avem la indemina care are puterea sa te transforme din mecanism in fiinta. Iar eu am vrut ca personajele mele sa para fiinte. Mai departe e simplu.
Sau, poate nu e…

 

Care este astăzi imaginea regalității?

 

Astăzi nu mai e loc de regalitate decât la nivel strict individual. Fiecare amărât sau netot recalcitrant se declara monarh absolut peste ceea ce poseda. Oameni beau bere pe terase din postura de conducatori de state si imperii, isi bat nevestele bazindu-se pe dreptul divin si se masturbeaza cu senzatia ca, facind lucrul acesta, vaduvesc natia de infante si delfini. Individualismul acesta delirant si pustulant pe care il traim nu mai lasa loc pentru nici un personaj major care sa coaguleze multimea. O democratizare psihiatrica a notiunii de regalitate a reusit sa o goleasca de continutul istoric si sa faca din ea o vorba goala.

 

Si atunci, se recurge la regalitatea mea cu pene. Asa cum veti vedea citind romanul, ea este regalitatea altei lumi.