Frica domnului Al Kuppi

cropped-blog-top1-1024x147

 

 

Coperta1

“Cartea asta m-a ținut prizonier în povestea ei o zi și o noapte în care am mâncat pe apucate și nu am inchis un ochi.”

Lector Andrei Mărculescu

 

„Niciodată nu am crezut că un text mă poate transforma atât de mult. S-a întâmplat însă să citesc cartea acesta și uite că acum nu mai sunt deloc același om care eram înainte de citirea ei.”

Mirela Iacob – Lector

 

„Un scriitor straniu, unic și impecabil în text. Lumea creată de el este pe cât de reală, pe atât de magică iar felul în care spune povestea neobișnuită a lui Kuppi Gabalt te ține captiv până la ultimul cuvânt din ultimul rând.”

Alexandru Isaia – lector

 

Frica domnului Al Kuppi 2Frica domnului Al Kuppi 3Frica domnului Al Kuppi 4Frica domnului Al Kuppi 5Frica domnului Al Kuppi 6Frica domnului Al Kuppi 8

 

UN ROMAN EXCELENT

de Liviu Antonesei

Deși scriitor din generația mea, cu care m-am intersectat sporadic în vremea juneței noastre, Constantin Ciucă a debutat abia în 2009, la Cartea Românească, cu volumul „Regele cu pene”, pe care, din păcate nu l-am văzut, dar acum, după lectura romanului ”Frica Domnului Al Kuppi” ( București, Andvertising, 2015), știu că voi face totul să dau și de el. Autorul a mai publicat electronic povestiri și poezii, iar ultimei cărți îi este dedicat un blog special, la adresa www.kuppi.ro, care merită din plin răsfoit. Am citit romanul acum o săptămînă, zece zile, dar am așteptat să se așeze oleacă lectura și să prind un moment de răgaz pentru a scrie acest semnal sau, mai precis poate, acest semn de bună primire.

Este un roman excelent, dacă nu cumva, la o a doua lectură, când voi pătrunde mai bine în țesătura textului, voi constata că este excepțional. Este construit în ouă planuri, unul al personajului copil, celălalt al adultului de peste 40 – 45 de ani. Alternanța planului este cumva muzicală și, poate, nu degeaba personajul copil, fata cu câțiva ani mai mare, prima sa iubire și alți copii iau lecții de muzică extra-școlare la felurite instrumente, el la vioară, iubita la pian etc. Construcția este nu doar muzicală, cu și subtilă, abia după câteva capitole, deși primim semne discrete, ne dăm seama că personajul adult este versiunea mai vârstnică a copilului. Constantin Ciucă este extraordinar în surprinderea lumii copilăriei însă nu dinspre prezentul adultului, ci printr-o excelentă imersiune în lumea cu pricina. Așa imersiuni reușite nu am mai întîlnit, probabil, decît la Steinbeck și Salinger. Era să amintesc și romanul prim al tragic plecatului din această lume John Kennedy Toole, recent recitit, doar că acolo nu e o imersiune, cartea fiind scrisă pe când autorul chiar avea 15 – 16 ani. Dar CC este excelent și la pictura de mediu și la portretele personajelor – lumea aceea a lucrătorilor la penitenciar și a familiilor lor, cazați în câteva blocuri delabrate dintr-o mahala dinspre sfârșitul vechiului regim îți rămâne pentru totdeauna în memorie. Iar coșmarul acela urban primește excelente contrapuncturi prin relevarea inocenței, uneori de altfel perverse, doar constata Freud că infantul este un pervers polimorf!, deci a inocenței infantile.

Am relevat o mulțime dintre calitățile cărții și, pe cale de consecință, ale autorului acesteia. Însă mi-a rămas un rest, care nu are dreptul să rămână așa, modul excelent în care autorul abordează o temă pe cât de provocatoare, pe atât de ușor de ratat: sexualitatea. Cred că am mai scris asta undeva, toată lumea are sens, dar nu toți știu ce să facă cu el. Asta este valabil și în viața noastră de zi cu zi, dar și în literatură. Ei, bine, ca autor, Constantin Ciucă ne arată că știe cum se procedează, și asta în mai multe registre – de la trezirea senzualității infantile, inclusiv print-un șoc, nu-l povestesc ca e bine să fie descoperit de fiecare cititor de unul singur, până la sexualitatea orgiastică, dar perfect orchestrată literar, a adulților.

Romanul se încheie cu acest fragment din prefață: „ Dar mai ales, mulțumesc celor care mi-au furat bucuria de a trăi și care mi-au luat delicatețea și bunătatea drept prostie; celor care mi-au schimonosit sufletul până la marginea tăioasă a disperării. Fără ei, cartea aceasta, scrisă cu tastatura și diazepamul pe post de chiuretă, nu ar fi existat! Și astfel literatura română, și tu, cititorule, ați fi fost cu o emoție mai săraci!”. Ba chiar și cu un întreg roman pasionant până la a nu-l mai lăsa din mâna. Mă adaug și eu mulțumirilor autorului!

 

FRICA DOMNULUI AL KUPPI – sau cum sa transformi frica cuiva în propria plăcere

de Mirela Iacob

Am citit de curând, la recomandarea unei prietene,  romanul Frica domnului Al Kuppi, de Constantin Ciucă. De la bun început trebuie să vă spun că am observat un lucru:  cartea se citește singură! Nu trebuie decât să îți ții ochii pe ea și din când în când să dai pagina. Textul curge atât de firesc încât, parcurgându-l, senzația este că mai degrabă te gândești la ceva decât că citești.  Si fizic vorbind, textul e spațiat exact așa cum trebuie pentru ca ochiul să rămână mereu relaxat și pentru a  face lectura confortabilă.

Constructiv, romanul se compune din două părți cu titluri surprinzătoare: partea întâi ”PROCESATORUL DE SPAIME”, partea a doua ”HAVUZUL”. De altfel, puține lucruri nu sunt surprinzătoare în cartea asta.  Textul este compus din capitole scurte, unele chiar de o pagină sau două, ceea ce face citirea ușoară și fluidă, prezentand trairile personajului in doua etape diferite ale vietii acestuia, copilarie spre intrarea in adolescenta si maturitatea tarzie. Totul intr-o succesiune si in acelasi timp intr-un paralelism al evenimentelor. Naraţiunea curge impecabil, fiind dozata de  limbajul de o plasticitate care se adresează mereu mai degrabă ochiului decât minții. Altfel spus, vezi ceea ce citești.

În conținut, cartea este un  roman realist, de o realitate izbitoare uneori, atat prin limbajul personajelor cat si prin natura profund umana a evenimentelor povestite.  Este povestea  devenirii și formării unui personaj  sub influența, pe de o parte stimulatoare, pe de altă parte nefastă, a sentimentului de frică și îndoială. Trairile intime ale realitatii de catre personaj il injecteaza pe acesta constant cu sentimentul de frica.  Este povestea unui eșec existențial cu un final neașteptat care  transformă totul într-o victorie într-un plan care  ia pe toată lumea prin surprindere. Autorul stăpâneşte o artă a dozajului acţiunii şi a suspansului absolut fermecătoare.   Scriitorul ăsta nu seamănă cu niciun alt scriitor. Adică stilul lui Constantin Ciucă este, din ce am citit eu până acum, unic în literatura română contemporană. Povestea stranie a lui Kuppi Gabalt este spusă în așa fel încât te solidarizezi cu el de la bun început într-o lume care îți devine rapid extrem de familiară. Autorul foloseste un limbaj comun condimentat pe alocuri de cuvintele tari ce sunt o consecinţă a realităţii tari, nicidecum a dorinţei de a şoca-literaturiza. Sexualitatea care pune în mişcare lumea concepută de autor, generează atmosfera şi tensiunea dramatică, umor, ironie şi autoironie. Și în primul rând suspans!

Desigur că nu am să mă apuc acum să divulg povestea, dar povestea este minunată! E povestea unei realitati compusa si descompusa in trairi in care ne regasim fiecare dintre noi, cu siguranta. E povestea unui copil redata prin prisma mintii si a  ochilor unui copil, impletita cu povestea unui adult dependent de dragoste, de iubire. Dependent de femeia iubita ce capata pentru el simbolul unui drog : iti produce placere, iti produce rau, stii asta, dar nu poti sa renunti.

Sincer, e cartea care mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am citit în ultimii trei, patru ani de zile. Și, credeți-mă, citesc!  Scriitorul ăsta e o revelație de proporții. Vreți o recomandare de la mine? Dacă ai un pic de timp liber și o bucățică de creier însetat de frumos, fă-ți cadoul de a citi cartea asta! Fă-ti un scurt tratament de emoție și de limbă română.

 

FRAGMENTE DIN CARTE

Capitolul 1

Mi-e frică.

Se întâmplă ceva cu mine. Ceva care mă invadează încet și invizibil. Nu știu ce este dar simt cum intră în mine ceva necunoscut pe care nu îl înţeleg şi care, cu fiecare pas pe care îl fac și cu fiecare minut care trece, mă cuprinde şi mă subjugă sub forma unei nelinişti chinuitoare.

Şi mi se face din ce în ce mai frică.

 

Capitolul 4

Pentru Melinda, inexactitatea unui răspuns sau a unei relatări nu echivalează deloc cu conștiința unei minciuni. Ca urmare, ea poate să spună orice fără să fie nici cât negru sub unghie deranjată de inexactitatea a ceea ce spune. Ba mai mult decât atât, Melinda poate să povestească o întâmplare despre care știe că nu a avut loc niciodată şi să creadă ea însăși că este o întâmplare reală. Să creadă atât de mult în ea încât, după ce a povestit-o, întâmplarea aceea să devină parte din amintirile ei despre sine pe care poate apoi să o repete ca pe o amintire firească de-a ei.

 

Capitolul 11

Brusc mi se face foarte frică de prostia pe care tocmai am spus-o.  Aștept ca Sanusa să mă ia la rost și să trecem repede peste asta însă ea, în loc să fie surprinsă, își deschide buzele mari şi groase și își arată dinţii albi, cu spaţii mari între ei. Cred că este un zâmbet.

– Bravo! zice ea.

Bravo?!!! Cum adică bravo?!

Face din nou strâmbătura din buze dar de data aceasta în colţul celălalt al gurii. Şi chiar când mă aşteptam să îmi tragă o palmă peste faţă, cum mi-a tras odată o fată din clasa a şaptea care când era mică fusese bolnavă de meningită, un fel de boală la cap, clipeşte de câteva ori din genele ei incorect de lungi, zâmbeşte şi, după câteva secunde, acolo în umbra învăluitoare a platanilor, spune hotărâtă, emoționată:

– Vreau!

Tremur tot.

 

Capitolul 12 

Îşi desface un fermoar dintr-o parte şi, trăgând de fustă în jos, o face să îi alunece peste fese, peste genuchi. Ridicându-şi una câte una tălpile din nisip, o scoate de pe ea şi o aruncă pe jos, peste bluză. Apoi se îndreaptă, îşi ridică brațele şi îşi răsfiră peste umeri părul lung şi negru ca zmoala. Are niște chiloți cum nu am mai văzut, mici, triunghiulari, negri, care i se petrec peste șold numai într-o bentiță subțire cât un deget. Mai degrabă decât să îi acopere bucile curului, i le descoperă. Oooo… Rămasă în picioare dezbrăcată, cu țâțele descoperite şi cu chiloții aceia pe ea, Sanusa nu mai este Sanusa cu care m-am întâlnit pe banca din Parcul Central.

Mi s-a părut că în umbra pădurii am văzut pe cineva care a trecut în fugă şi s-a ascuns în dosul unui copac și acum ne privește. Un animal. Sau altceva! Privesc spre mal iar inima îmi bate să îmi spargă pieptul. Un gând îngrozitor mă străfulgeră şi îmi îngheață sângele în vene:

Dudulaci!

 

Capitolul 14

– Ehe, asta e curvă mare! zice el în timp ce mestecă tocana aburindă și știrile oficiale din ziarul la care pușcăria îi abonează automat pe gardieni. Ţi-am spus eu. Tu nu te uiţi la ea? Nu vezi ce fel de pantofi poartă? Ăştia-s pantofi de femeie serioasă?

E vorba despre doamna Steclari.

Face o pauză în care trece lacom cu ochii peste ziar de la un titlu la altul. E la pagina a doua.

Apoi înghite, prescăie o dată și  se pronunță implacabil:

– Sunt pantofi de curvă!

Însă adevărul este că, deşi l-am auzit pe tata folosindu-l de multe ori, eu tot nu ştiu prea bine ce înseamnă cuvântul curvă.

 

Capitolul 15

Stau în baie în picioare şi mă uit cu atenţie în oglindă de parcă ar trebui să recunosc pe cineva într-un line-up la poliţie. Însă în oglindă nu sunt decât eu. Un line-up în care nu sunt decât eu dar care, chiar şi aşa, cu un singur individ expus, tot îmi creează dificultăţi.

Nimic nu e clar  între noi. Trăim la întâmplare. Nu avem niciun plan de viitor, niciun proiect comun. Totul este o acomodare din mers la un trai fără reguli în siajul căruia lăsăm în urmă propria noastră istorie secretă al cărui înțeles rămâne de nepătruns. Nu am nici cea mai vagă idee unde vom ajunge şi ce se va întâmpla cu noi. Viitorul se termină peste un minut, nu există decât un prezent intens şi un trecut tulbure.

 

Capitoul 17

– Ați auzit de fata aia?

Eu tresar. Mi se face brusc, și fără motiv, frică.

Mama nu zice nimic dar pe tata astfel de întrebări îl excită foarte tare şi îl intresează la maximum.

– Care fată? zice el din broasca uşii, lăsând șurubelnița să îi cadă pe cimentul bucătăriei şi întorcându-se curios spre doamna Radostene.

– Aia care au găsit-o moartă, zice Doamna Radostene. Ieri!

Tatei aproape că nu îi vine să creadă. Au găsit o fată moartă?! Dar asta este pur şi simplu extraordinar! Este extraordinar! Se ridică cât e de lung în picioare și se apleacă puțin spre doamna Radostene de parcă ar vrea să o vadă mai de aproape.

Eu încremenesc.

Sanusa!

Vocea tatei e cu totul schimbată și seamănă cu a ofițerilor din filmele de război pe care le-am văzut la Clubul Armatei.

– Ce vorbești, Elviro? Au găsit o fată moartă? Cum așa?

Doamna Radostene îşi compune o față gravă. Nici nu îi este greu cu figura ei de nemțoaică. Este conștientă că dintre toți cei din bucătărie, doar ea cunoaște amănuntele grozăviei şi prin urmare lucrul ăsta îi dă o greutate cu totul specială. Înainte de a continua, îşi aranjează câteva bucle lângă ureche, dă cu gravitate din cap şi scutură scrumul într-o farfurioară.

– Da, cumetre! Au găsit o fetiță moartă. Una de vreo doișpe, treișpe ani.

Simt că îmi vine să fac pipi.

Mama îşi face cruce, o formă inofensivă de stupoare. Tata însă, întors înspre noi, cu ochii mari cât cepele și cu o expresie de alertă maximă pe față, se uită la doamna Radostene stupefiat și concentrat, gata să înceapă o anchetă cum scrie la carte.

– Unde au găsit-o? A călcat-o vreo maşină?

– Ce maşină?! zice doamna Radostene dezamăgită parcă de așa o ipoteză simplistă venită din partea Tovarăşului Gabalt pe care îl considera un cadru inteligent. Nu a călcat-o nicio maşină, cumetre! Au găsit-o dezbrăcată!

Trage o data adânc din țigară apoi silabisește apăsat:

– DEZ-BRĂ-CA-TĂ!

 

Capitolul 20

– Ne dezbrăcăm, zic?

Ea îşi trece mâna prin părul ei lung şi negru, se uită la apă, apoi se uită în sus către cer şi zice, încet, parcă solfegiază într-o gamă de jos:

– Da, hai să ne dezbrăcăm.

Sincer, chiar începe, într-un fel pe care nu îl înțeleg, să îmi placă de fata asta. De Sanusa.

Mă uit mai cu atenție spre bolovanii mari din susul râului şi mi se pare că văd ceva. Ceva care data trecută nu era acolo. Zic:

-Stai puțin!

Şi mă duc peste nisip până la bolovanii ăia uriaşi.

Lângă unul din bolovani, pe pietriș, e o pereche de papuci.

Dar nu papuci de plajă din aceea de cauciuc cu o baretă trasă printre degetul mare şi celelalte. Nu. Şi nici din aceia ușori de papură  împletită. Parcă ar fi făcuți din niște pantofi vechi din care li s-a tăiat partea din spate. Ce dracu caută papucii ăștia aici?!!! Mai e cineva pe aici?!

Mă uit de jur împrejur. Sunt obișnuit cu desișul şi capcanele junglei. Nu se vede nimic. Nimeni. Doar râul, plaja, tufișurile, trunchiurile, crengile…

– Ce e? mă întreabă Sanusa.

Nu i-am spus nici despe soldații din Cazarmă care omoară oamenii dacă fac gălăgie sau îi enervează. Nu trebuie să o sperii degeaba.

– Nimic, zic. Niște papuci împuțiți. Cred că i-a adus apa…

Şi le trag, demonstrativ un șut. Unul dintre papuci zboară prin aer şi cade undeva chiar lângă apă.

Mi-am demonstrat curajul.

Dar adevărul este că mi s-a făcut frică. Nu mai mă simt chiar în largul meu.

 

Capitoul 21

– Şi, ştii, zice mai departe Sanusa coborând vocea şi mai mult, în timp ce stă aşa, îi simt ceva din pantaloni cum se freacă de corpul meu.

 

Capitoul 25

Mi-o închipui prăvălită pe spate pe pat incapsulată în plăcere ca într-o bulă de aer încins, aromat și cu un supliment de oxigen. Ea cu sine şi cu organul celuilalt bărbat în interiorul ei. O femeie străină, anonimă istoric şi afectiv, plecată în clipa aceea iremediabil din viața mea.

– În primăvară am avut o aventură, da, zice ea de parcă mi-ar spune că tocmai a cumpărat un detergent nou.

Inima mi-o ia razna. Aerul dormitorului se rarefiază brusc. Ceva mi se întâmplă cu vederea.

– Păi, când? întreb prostit, simțind cum mă înnăbuș.

– Nu mai știu exact când, răspunde ea, pe aceeaşi voce egală, controlată. În primăvară.

– Păi în primăvară eram deja împreună. Cum adică ai avut o aventură în primăvară?

 

Capitolul 26

– Aveți niște pantofi deosebiți, spun încet.

Are o gură mică, ca de păpușă de porțelan. La rîndul ei urechea pare neverosimil de mică, de parcă ar fi luată de la o fetiță şi lipită pe craniul ei, în lipsa unei urechi normale de femeie matură. Sunt nebărbierit şi știu că arăt neîngrijit. Ar trebui să fac ceva. Să îmi trec mâna prin păr. Dar nu am păr.

– Vă plac? zice ea.

Şi ochii ei rămân pe mine, pe chipul meu. Are o voce melodioasă deşi joasă, aproape gravă. Se uită la mine și așteaptă o reacție din partea mea. Doar că de aici încolo eu nu mai știu ce trebuie să spun sau ce trebuie să fac. Era mai bine să mă fi uitat pur şi simplu la pantofi şi să fi tăcut din gură. Mă uit şi eu la ea.

– Sunt foarte deosebiți, zic. Pantofii.

Ea dă din cap ca şi cum ar fi de acord că aceea era o conversație firească. Ca și cum era de acord cu faptul că eu eram bărbat. Și că împreună începeam să fim de acord cu convenția unei conversații care nu ar fi trebuit să aibe loc.

– Și mie îmi place foarte mult, zice ea încet.

Aș vrea să adorm.

Dar nu adorm. Sunt tot aici, treaz şi acut.

Conversația aceasta nu este despre lucruri reale. Nu știu ce s-ar cuveni să spun. Repet, stupid:

– Sunt foarte deosebiți.

Ea îşi mută în sfârşit ochii de la mine. Mă priveste câteva clipe apoi îşi lasă privirea în jos, spre pantofi.

– Așa este. E un model mai vechi. Mi-a plăcut așa de mult că mi-am făcut zece perechi, spune ea încet.

 

Capitolul 28

– Kuppi! spune ea încet din spatele meu.

– Ce e? o întreb eu cu ochii prin pietre.

De pe noi apa se evaporă repede şi lasă în urma ei o senzație de răcoare.

– Cine e omul ăsta? mă întreabă Sanusa la fel de încet.

Tresar şi mă întorc repede spre ea. Mă uit peste tot. Nu e niciun om!

– Care om?, zic.

Uh, ce m-am speriat!

– Ăsta, zice ea.

Şi ridică mâna arătând spre partea cealaltă, în spatele meu, spre bolovani, unde unde am văzut pentru prima oară papucii.

Mă întorc repede să mă uit spre locul pe care mi-l arată Sanusa. Şi mi se taie picioarele.       

 

Capitolul 31

– Sunteți confesor de profesie?

E o întrebare grea dar nu una la care să nu mă fi aşteptat. Trebuie să răspund cinstit. Spun cât pot de calm şi de detașat:

– Nu doamnă, nu sunt confesor de profesie.

– Deci nu sunteți preot? întreabă ea.

– Nu, doamnă, nu sunt preot.

– Sunteți psiholog? Sau psihiatru? întreabă ea din nou ridicând de data asta puțin vocea.

– Nu doamnă, îi spun, nu sunt nici psiholog, nici psihiatru.

– Dar ce sunteți?

– Sunt un om obișnuit.

– Un om obișnuit?! zice ea neîncrezătoare.

– Un om obișnuit! răspund eu încrezător.

– Un om obișnuit care ascultă confesiuni?

– Da, doamnă! Şi pot face lucrul acesta şi pentru dumneavoastră, dacă veți dori.

Ea ezită. Îi aud respirația în telefon. Din fundal de undeva se aud viori repetând obsesiv aceleaşi măsuri într-un concert brandemburgic. În timp ce vorbește cu mine, femeia pare a se deplasa prin casă dintr-o cameră în alta, muzica se aude mai tare sau mai încet după cum se apropie sau se depărtează de sursă. Se plimbă prin sufragerie, prin holul de la intrare, prin sufragerie din nou. Urmează să se decidă.

În sfârşit, pare a se hotarî. Spune:

– M-ar interesa!

 

Capitolul 35

Melinda e mică, blondă, cu un funduleț obraznic şi cu o față de copil bosumflat care se uită cu groază la toate vasele murdare strânse în chiuvetă. E imposibil să nu îți placă de ea. E imposibil să nu o iubești. Să nu îți vină să o strângi la piept și să o penetrezi până cazi lat. Pe urmă să te ridici să îi speli frumos vasele și să o iei iar de la capăt. Dintr-o dată, de la înălțimea mea de mascul cu trasee cosmice, cobor la nivelul linoleumului şi mă ofer generos să îi atenuez spaima:

– Lasă că le spăl eu după ce vin de la Pahor.

Pahor este magazinul alimentar din cartier.

 

Capitolul 36

– Va trebui să fiți foarte atent, spune ea. Aș vrea să vi se întipărească bine în minte.

– Ce să mi se întipărească în minte? întreb.

– Ce veți vedea, spune ea.

Nici nu știu dacă lucrurile acestea se întâmplă cu adevărat. Adevărați sunt banii din buzunar, cei pe care mi i-a dat ieri. Trebuie să rămân imperturbabil.

– Ce voi vedea când? întreb.

Îmi bag mâna în buzunarul drept al pantalonilor şi îmi scot telefonul mobil. Îl pun pe masă, să știu mereu cât e ceasul.

Ea se uită la mine, apoi spre ușă. Apoi din nou la mine.

– Acum, când vine popa, zice ea, impacientată parcă de greutatea cu care raționez.

Trebuie să rămân imperturbabil şi rămân.

Aceasta nu este deloc o ședință de confesare obișnuită.

– Părintele Maccabi, adaugă ea.

 

Capitolul 37

Apoi nu mai suportă. Se rupe din sărutul acela halucinant şi se lasă repede, nerăbdătoare, pe vine. Rochia i se strange toată deasupra şoldurilor. Întinde mâna în lateral şi pune paharul pe masă apoi, cu o înfrigurare care o face să nu nimerească capul fermoarului din prima încercare, îi deschide prohabul pantalonilor părintelui Maccabi. Părintele se uită în jos la ea. Eleea bagă mâna înăuntru pantalonilor şi, după ce bâjbâie puțin, apucă și scoate de acolo, prin deschizătura prohabului, penisul tare ca un lemn al părintelui. Îl ține strâns cu o mână la câțiva centimetri de buzele ei şi începe să îl frece. Îl freacă în sus şi în jos, decalotându-l de fiecare complet.

Și dintr-o dată se întâmplă ceea ce așteptam să se întâmple: Eleea deschide gura şi îl înghite lent pe tot, până la cotor. Cred că i-a intrat până în gât. A închis ochii şi şi-a făcut roată buzele cărnoase în jurul tijei fierbinți a părintelui şi acum o suge cu putere. Părintele a închis şi el ochii şi şi-a dat capul puțin pe spate, într-o formă de extaz laic. Eleea suge din penisul lui cu o forță uluitoare. O să i-l smulgă. Mă uit, vrăjit. Şi, dintr-o dată văd cum, din poziția în care se află, pe vine, cu penisul părintelui Maccabi în gură până în gât, Eleea se uită spre locul în care sunt eu şi, cu mâna pe care o are liberă, îmi face un semn discret, ca şi cum m-ar saluta de rămas bun de pe geamul unui autocar care se îndepărtează cu copii plecați în excursie.

 

Capitolul 46

Nu știu ce mă doare. Poate că sufletul mă doare dar nu știu ce este sufletul. Poate că sufletul e chiar degetele astea cu care apuc prima carte de pe rafturile scâlciate cumpărate de când eram tânăr și vesel și cărate după mine prin țară până în locul ăsta străin.

 

Capitolul 52

Aș vrea să nu se întâmple!

Să nu se întâmple nimic din ceea ce simt că o să se întâmple. În mine locuiește și altcineva în afară de mine. Un animal fantast. Este cel care locuieşte peste tot în mine și care e tot numai ochi, numai alertă, numai teroare. Și așteaptă, carnivor, flămând și tăcut, încordat ca un arc de pistol, să tragă.

Se întâmplă!

Este joi seara.

Este ora șapte.

 

Capitolul 57

– Păi ce să faci tată, fără parale, cu o muiere din asta? Ăsteia îi trebuie bani, tată… Bani, înțelegi? Pulă și bani!

Bărbatul care arată bine s-a îmbătat de tot. Își mai pune un pahar și e din ce în ce mai nervos. Repetă, verdictual, definitiv:

– Pulă și bani!

 

Capitolul 60

Pe pistolul mitralieră am dat o nimica  toată, ceva mai mult e o mie de dirhami, adică mai puțin de o sută de euro. E un Kalashnikov aproape nou, uns și bine întreținut, cu toate arcurile și piedicile foarte ferme, în perfectă stare de funcționare.  Cartușe nu mi-am cumpărat decât zece cutii, adică o mie două sute de bucăți, calibru 7,62. Îmi sunt suficiente. Dacă aș mai avea nevoie, se găsesc pe toate drumurile.

Copiii mei nu vorbesc românește, vorbesc numai dialectul ăsta local de limba arabă. Pistolul mitralieră îl țin mereu sprijinit de havuz, cu gura in sus, proptit de un cui metalic.

Sunt un foarte bun trăgător.

E o răcoare plăcută. Bat darabana în masa de eucalipt și mă gândesc la ce urmează să fac.

O aștept pe Mnyama.