Cei trei s-au așezat în jilțuri, cu maica Ieronima la mijloc. Era un semn clar că ea era cea mai prețuită de acolo și că pentru ea se strânsese lumea.
Preotul Metodiu s-a ridicat în picioare, a atins cu mâna crucea de argint de pe masă, s-a uitat peste toată lumea mută, a făcut un gest de salut cu mâna și a început să vorbească.
Mai întâi încet, apoi mai tare.
Vocea lui suna adânc și melodios, ca a unui om de la care auzi promisiuni pe care le așteptai de mult și despre care știi că se vor împlini. Irene se sprijinea cu mâinile de coloană și se uita transfigurată spre masa celor trei.
Și apoi florarul s-a îndrăgostit de ea.
Îl vedeam prin fumul lumânărilor. Avea patruzeci și șase de ani și avea acasă, adică la etajul de deasupra al magazinului de flori, o nevastă de treizeci și nouă de ani și doi copii la școală. Un băiat de doisprezece ani și o fată de unsprezece ani. Și nici asta nu ar fi fost neobișnuit dacă florarul nu ar fi avut obsesia pentru pantofii cu toc. Mai corect spus, pentru picioarele Irenei încălțate în pantofii pe care el îi ținea într-o debara din aceeași cameră unde o înghesuise prima dată.
Și, deși povestea cu Florarul a început împotriva voinței ei, curând după aceea s-a dovedit că era un aranjament perfect. Irene pleca dimineața de acasă bucuroasă că este dorită și așteptată de patronul ei. Florarul era doar un colț mai încolo în mașină, și se uita după ea, dornic și nerăbdător. Când o vedea, îi deschidea portiera cu mâini tremurânde și o lua repede în brațe, întinzând-se peste schimbătorul de viteze ca să ajungă la ea și să o cuprindă. Și stăteau așa, îmbrățișați pe scaunele din față ale mașinii câteva secunde fierbând amândoi de dorință.
Între timp, magazinul de flori și-a schimbat orarul. Deschidea cu o oră mai târziu și închidea cu o oră mai devreme.
Li se întâmplau exact lucrurile pe care și le doreau fiecare cel mai mult, care le plăceau cel mai mult și care li se potriveau cel mai bine. Irene ieșea din captivitatea ei severă la care, fără să vrea și fără să știe, o obliga Preacuviosul, iar florarul, din ariditatea vieții lui de protestant prefăcut de la etaj, unde era mereu supus în fața nevestei cu care nu se mai culca de câțiva ani, trebuia doar să coboare scările și ajungea la parter într-un desfrâu proaspăt și extravagant, pe care doar îl visase până atunci.
Era în culmea fericirii.
Era tot ce putea să își dorească el.
Și pentru că era așa de fericit, florarul se purta atât de frumos cu ea, era atât de atent, atât de înțelegător și de galant, atât de iubitor și priceput în ale dragostei încât nu a trecut mult până când și Irene, la rândul ei, s-a îndrăgostit de el. Și era toată plină de energie și de așteptare. Iar la ea, dragostea pentru Florarul băștinaș, mergea mână în mână cu gândul că poate, prin el, o să scape pentru totdeauna din recluziunea ortodoxă și provincială în care trăia în familia Preacuviosului și că o să poată să se integreze direct și pe placul ei, în țara străină în care venise să-și trăiască restul vieții.
Adică se gândea că Florarul o să își lase copiii și familia și o să o ia pe ea de nevastă. Și va avea o viață normală și bună.
***