Capitolul 81

Ziua a cincea, seara

 În noiembrie zilele sunt scurte și reci.

Când am coborât din metrou, mi-am ridicat gulerul hainei ca să nu îmi intre stropi pe la ceafă și am luat-o spre hotelul unde lucrează Irene. Ploaia are în ea gheață și cade la fel ca și ieri și alaltăieri, măruntă și oblică. E forfotă mare prin oraș. Irene termină schimbul la cinci iar la șase trebuie să fim în biserica Sfântul Nectarie ca să o ascultăm pe maica Ieronima. Dimineață, Irene era meditativă și serioasă și nici nu m-a lăsat să o ating. Pentru ea, întâlnirea aceea era foarte importantă.

Irene era profund religioasă.

După ce îmi povestise ce se întâmplase cu preotul Metodiu, la care se dusese să se spovedească implorându-l să o ajute să își păstreze familia, aș fi preferat să nu intru în biserica aceea. Dar Maica Ieronima mai fusese la ei în biserică în urmă cu doi ani și Irene o văzuse atunci și o ascultase. Și o fascinase. Și căzuse definitiv sub vraja ei.

Nu puteam să o refuz. Trebuia să merg.

Mi-am pus pe mine cele mai întunecate haine pe care le aveam și acum stăteam în fața hotelului sub același pomișor cu frunze mici, tuns ca o umbrelă, și o așteptam să iasă. Mă durea capul de la vinul băut cu o seară înainte și îmi era frig. Așteptând-o, mi-am adus aminte de Atlasul de Paleontologie și de trecerea timpului. Dintre toate prezenturile pe care nu le aveam, trebuia să mă mulțumesc cu acesta, pe care îl trăiam sub pomul ornamental. După ce Irene a ieșit pe ușa rotativă și a traversat șoseaua, m-am repezit să o îmbrățișez și să o sărut. Dar ea s-a ferit și s-a tras înapoi.

– Acum suntem cuminți și mergem la biserică, a zis.

Și a pornit, în față, fără să mai zică nimic altceva.

Eu după ea, ca un animal de companie. Cel puțin aveam avantajul că o vedeam din spate cum calcă îndoindu-și glezna, cum își unduiește, aproape imperceptibil, gâtul, cum își coboară și urcă, ca într-un dans lent, umerii.

– Cum a fost ziua? o întreb, ca să zic ceva.

– Bună, zice ea.

Și apoi nu mai zice nimic.

Abia acum observ că Irene e toată îmbrăcată în negru.

– Mergem pe jos, o întreb?

– Luăm metroul de la Weststatsjon, spune ea, fără să se întoarcă.

Apoi, în metrou, am stat unul lângă celălalt, tăcuți, de parcă nu ne cunoșteam. Irene intrase într-un fel de somn cu ochii deschiși, în care metroul o legăna încoace și încolo. Eram gelos pe Dumnezeu în huruitul îngrozitor al metroului. Dar îmi și plăcea să văd cum Irene își aplica, chiar sub ochii mei, această igienă personală a credinței prin care se curăța. Era o Irene nouă, diferită de cea din zilele precedente, care nu era cea mai bună dintre creștine dar care credea cu ardoare în Dumnezeu și în cuvintele pe care El le spunea oamenilor prin gurile celor pe care îi alegea. Și era flămândă de prezența lui Dumnezeu în viața ei, pe care și-o știa păcătoasă.

Când am intrat în biserică, mirosul și fumul lumânărilor s-au amestecat cu mahmureala mea și mi s-a făcut rău. Am stat pe loc să clipesc de câteva ori, apoi am pornit în lungul rândurilor de scaune să găsim un loc să stăm. Biserica era plină de lume și de un zumzet de vorbe din care nu se înțelegea nimic.

M-am emoționat văzând atâția oameni. Trebuie că urma să se întâmple ceva important. Veniseră să o vadă și să o asculte pe Maica Ieronima vorbindu-le despre ce se cuvine și ce nu se cuvine să facă oamenii pe pământ. M-a cuprins și pe mine emoția și m-a făcut curios. Nu mai intrasem într-o biserică de la moartea tatei, cu câțiva ani în urmă, când o făcusem doar ca să nu deranjez ritualul lui de plecare în eternitate.

Irene era transfigurată. Reușise să se cațăre pe un loc înalt de lângă o coloană rotundă. Își pusese mâinile pe piatra coloanei, de parcă o sprijinea să nu cadă, și se uita spre pronaos, unde era pusă o masă lungă, acoperită cu catifea roșie, la care erau trei jilțuri negre și pe care era o cruce mare de argint, alături de un crucifix.

Apoi s-a auzit o rumoare și o răsuflare colectivă și, de undeva din lateral au intrat doi preoți la mijloc cu o femeie mică, îmbrăcată în negru. Femeia avea o broboadă de lână pe cap, cu ciucuri, și ochelari groși pe nas.

Maica Ieronima.

O femeie mică de statură din care, din cauza hainelor, a broboadei și a ochelarilor, nu se vedeau decât nasul și bărbia. L-am recunoscut, deși nu îl văzusem niciodată, pe preotul Metodiu, despre care îmi povestise Irene. Și mai era un preot, probabil un emisar de la patriarhia diasporei. Lumea s-a liniștit ca prin farmec și în toată biserica s-a lăsat o liniște care a făcut ca lucrurile să se încarce cu și mai multă așteptare și cu și mai mult mister.

De parcă chiar acolo, sub ochii noștri, printr-o hipnoză colectivă, urma să se petreacă o minune.

***