M-am uitat la ceasul din perete.
Era unsprezece. Și tot unsprezece era și ultima oară când mă uitasem la el. M-am mai dus pe la baie ca să mă strâmb în oglindă, am mai controlat bagajele să văd dacă nu uitasem ceva și pe urmă m-am lungit pe pat, încălțat, cu telefonul alături și cu mâinile lipite pe lângă corp, într-o poziție ostentativă de copil cuminte care așteaptă să fie recompensat. Mi se părea că fusesem cuminte iar acum trebuia să primesc premiul întâi.
– Știi, Irene, este de necrezut. Mă simt atât de bine cu tine că nu mai îmi trebuie nimic altceva.
– Și eu la fel. Uite cum îmi trece o zi din asta, cu tine…
– Mi-e foarte dor de tine, i-am zis.
– Și mie de tine. Trebuie neapărat să ne vedem. Nu mai suport. Vreau să ne vedem cât mai repede…
Voia ea, o femeie frumoasă, cu treizeci de ani mai tânără decât mine, să se întâlnească cu mine ca să ne iubim? Făcea natura astfel de aranjamente? Pentru că ce spunea ea erau exact cuvintele pe care îmi era frică să le spun eu. Dacă aș fi simțit că tărăgănează sau evită să îmi spună ce gândea aș fi suferit ca un câine. Dar ea spunea că trebuie neapărat să ne întâlnim, pentru că nu mai putea să trăiască fără să mă vadă!
Brusc, telefonul face cling!
– Ai plecat, iubitule?
E Irene. Îl apuc și mă ridic instinctiv în fund pe marginea patului. Îi răspund:
– Nuuu, bobule de orez. Peste vreo cinci ore, abia.
– Bine, a zis ea. Acum dormi. Te las să te odihnești. Te iubesc, iubitule. Să nu uiți! Te iubesc mult…
Telefonul avea puterea de a schimba lumea instantaneu și convenabil. Era ca și cum, prin telefon, Irene mă anunța că universul își schimbase legile în favoarea mea iar eu, alături de ea, îmi puteam relua tinerețea în toată splendoarea ei. De fiecare dată când spunea că mă iubește, eu mă aflam chiar în miezul unui miracol pe care timpul îl producea anume pentru mine.
De parcă puteam să uit!
Și, în timp ce mă lungeam din nou pe pat în poziția ostentativă de copil cuminte la care mi se părea că am dreptul, în mine toate filmele de dragoste în care se rosteau replici prostești și desuete, cu totul de necrezut altundeva decât în filme, deveneau o realitate pe care o trăiam pe viu. Eu! Eu trăiam, cu trupul și cu sufletul meu, poveștile acelea perfecte văzute în te miri ce aiureli siropoase jucate atât de prost la televizor sau în cinematografe!
– Și eu te iubesc, scumpa mea!
Însă, pentru că spunând asta, mi se părea că nu exprimam suficient de corect ceea ce se întâmpla în mine, am mai adăugat o dată:
– Scumpa mea.
Și apoi las telefonul să alunece lângă mine pe pat și închid ochii, convins că am voi auzi alarma pe care o fixasem la ora 4.00. Și în timp ce adorm îmi dau seama că ochii și capul acela de pește mort din farfuria mea de ciorbă semănau cu capul și cu ochii lui Pitka când era mort.
***