Capitolul 71

– Ce faci, iubitul meu frumos?

E Partenia.

A intrat online și acum îmi scrie din insula pe care eu nu o pot găsi pe hartă. Mi-o imaginez, emoționată în fața telefonului și îmbujorată, zâmbind în timp ce tastează mesajele pentru mine.

Cuvintele cu care îmi scrie sunt toate legate de dragoste si despre cât de loială îmi este, fără ca în schimb să ceară sau să primească ceva. Știu că i-ar plăcea să îi răspund, într-un fel sau altul, dar dragostea pe care mi-o poară și grijile pe care ea și le face pentru mine mă intimidează și în cele din urmă mă paralizează. Eu nu știu cum să îi răspund. Și asta pentru că eu nu simt pentru ea ce simte ea pentru mine și nu vreau, și nici nu pot, să inventez simțiri pe care nu le am. Felul meu de a mă exprima și a mă comunica este diferit de al ei. Prin urmare, cel mai adesea îi trimit câte un emoticon cu un zâmbet sau cu o mirare sau chiar cu o îmbrățișare cu care să umplu golul de vocabular. Ea își dă seama că evit să vorbesc, dar continuă neabătută să mă dezmierde.

– Sunt bine, Partia, zic.

Mă simt vinovat. Sigur că nu știe nimic despre povestea mea cu Irene. Ar fi fost o complicație care nu ar fi ajutat la nimic, pe niciunul dintre noi, să îi spun. Partenia vine în țară de vreo trei sau patru ori pe an și atunci ne vedem doar două sau trei zile, pentru că doar atât poate să acopere ea, credibil, cu explicațiile pe care le dă soțului și fetei. Mă știe singur și singurătatea aceasta a mea o înduioșează și o face să se gândească la mine cu drag și compasiune, ca la un membru al familiei față de care ea se simte responsabilă. Nu știu cum ar reacționa dacă ar afla despre Irene dar știu că nu vreau deloc să o fac să sufere. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, Irene este, practic, chiar și mai absentă din viața mea reală decât este ea.               

Ar fi geloasă pe o absență chiar mai deplină decât a ei.                

Ar trebui să o întreb ce face, cum se simte, ce se mai întâmplă pe la ea pe la depozit, unde are deseori neînțelegeri cu alți colegi de muncă, inferiori și superiori. Ce îi face fata, care și-a cumpărat de curând, în rate, o mașină albă și luxoasă, sau Tommy, pisoiul negru cu zgardă roșie pe care a dat o groază de bani când l-a cumpărat și o altă groază de bani când l-a vaccinat, consultat și înregistrat la veterinar.

Sau chiar ce mai face Flores, soțul ei, care petrece atât de mult timp cu ochii în ecranul telefonului încât uneori greșește intrarea dintr-o cameră în alta în casa aceea mare pe care au închiriat-o. Dar nu îmi vine. Și asta nu pentru că nu m-ar interesa ce se petrece cu ea, sau că nu mi-ar păsa dacă e sănătoasă sau nu, tristă sau bucuroasă. Ba da, mă interesează. Nu o întreb pentru că, din modelul în care s-a configurat până acum comunicarea dintre noi, știu în avans ce are să îmi răspundă. Și cui îi place să afle lucruri pe care deja le știe?

Însă, dincolo de cum se repetă ea în comunicare și comportament, Partenia are o intuiție fină și exactă cu care mă descifrează. Ea nici nu știe cum, și nici nu are curajul să se aventureze într-un vocabular pe care nu îl stăpânește ca să vorbească despre ce înțelege si simte, dar știe să facă, practic și real, în lumea fizică, lucruri pe care nicio altă mie de cuvinte nu le pot egala. Și care, de fiecare dată, mă emoționează.

– Știi ce am făcut ieri? mă întreabă ea, și din întrebarea ei înțeleg deja că a făcut un fel de poznă.

– Nu știu. Spune-mi tu.

– Dar nu te superi! încearcă ea să se asigure în avans.

Știam deja că asta însemna că făcuse ceva bun.

– Nu mă supăr. Spune!

– Știi, ți-am spus eu odată, că la noi în orășel e o bibliotecă la care mă duceam eu când eram mică și luam câte o carte. Tanti Maria, care locuia pe stradă cu noi, era bibliotecară acolo și era mereu tristă pentru că îi putrezeau dinții, unul câte unul și nu mai putea să mănânce, și să zâmbească. Citeam noaptea sub pătură cu lanterna.

– Da, îmi amintesc, Partia.

– Am auzit că a murit anul trecut.

– Cine a murit?

– Tanti Maria, săraca. A murit tristă și fără dinți în gură. Și mirosea urât.

– Păi tu de unde știi? o întreb, intrat în jocul ei.

– Ce să știu?

– Că mirosea urât.

– Aaa… păi îi mirosea gura demult, de când eram eu mică.

– Așa. Și?

– Am făcut ieri o comandă online de cincizeci de exemplare din ultima ta carte. O donație pentru biblioteca lor, săracii, că nu au cărți. Acolo, pe site-ul unde ai tu cărțile la vânzare. Am plătit cu cardul și cărțile au și pornit.

Mă emoționează tare. Aproape că îmi vine să plâng.

Partenia fantazează în așa fel cu mine încât fantasmele ei se scurg în real sub formă de fapte concrete, toate numai în avantajul meu. Știu că povestea aceasta cu biblioteca este o invenție de-a ei doar ca să poată să mă ajute cu vânzarea de cărți. Și, într-adevăr, imediat după ce am terminat conversația cu ea, am intrat pe aplicația de pe telefon și mi-am verificat online contul bancar. Așa era. Banii erau deja acolo. Straniu… Acum, printr-o întorsătură neașteptată a lucrurilor, aveam bani suficienți ca să pot muta biletul de avion la o dată mai apropiată. Am intrat repede pe internet și am căutat cel mai apropiat zbor pe care puteam să îl cumpăr cu banii primiți de la Partenia. Și am găsit unul, cu aceeași companie, peste numai zece zile.

Și am făcut click pe butonul ”Plătește” și l-am cumpărat.