Nici glonțul care mi-a vâjâit pe la ureche când Kaniko a descărcat încărcătorul spre noi, nu m-a tulburat și nu m-a speriat cum m-a speriat desenul de deasupra patului. Curgerea liniară a propriei mele istorii s-a rupt. Trecutul și prezentul se amestecă ca într-un trucaj de film.
Cine naiba e doamna Bianca asta? Și ce legătură am eu cu locul acesta? Pentru că, dacă foaia mâzgălită de mine acum patruzeci de ani se află acolo, este logic că există o legătură are o legătură cu mine. Chiar și camera are în ea ceva care îmi amintește de vremea când, după ce patrula m-a ridicat din sala de așteptare a gării și m-a escortat la garnizoană, am zăcut zile întregi în celula coșcovită de la etajul Infirmeriei. Eu și bucățica aceea albastră de cer care se vedea prin fereastră.
Trebuie să ajung cât mai repede la Irene! Să o strâng în brațe, tare, să o sărut nebunește și să fac dragoste cu ea. Mult! Mult! Să se termine odată cu lumea aceasta lipsită de logică și înțeles.
Trei mii de kilometri erau între mine și Irene. Dar orice distanță devine egală cu zero după parcurgerea ei. E adevărat însă că, pentru asta, e nevoie de bani.
Iar banii erau o problemă.
Scriam cărți, dar vindeam puțin și banii erau puțini. Ca bărbat, fără bani cu o femeie pe timpul zilei ești ca fără erecție cu ea pe timpul nopții. Căutasem bilet. Cu cât data la care voiam să călătoresc se îndepărta, cu atât biletele deveneau mai ieftine. Și invers. Dacă aș fi plecat peste o lună, biletul ar fi costat puțin. Dar dacă era să plec peste o săptămână, nu aveam bani să îl cumpăr.
Și nu era numai avionul. Trebuia să mă cazez iar două nopți costau exact cât costa biletul de avion. Până la urmă am rezervat cel mai apropiat bilet pentru care aveam bani. Peste patru săptămâni. Din clipa în care am făcut click pe butonul ”Cumpără”, virtualul a început să se coaguleze.
– Bobul tău de mazăre te așteaptă oricât va fi nevoie.
– Nu o să mai dureze prea mult. Am cumpărat deja biletele.
– Ce spui?!
– Am cumpărat deja biletele de avion.
– Tu vorbești serios?! Și nu mi-ai spus nimic? Pentru când le-ai cumpărat?
– Da, serios. Păi uite, îți spun acum. Luna care vine ne întâlnim.
– Luna care vine? Când luna care vine?
Am simțit o strângere de inimă.
– Pe 16.
Ea a făcut repede socoteala.
– Pe 16? Adică peste o lună?!
– Peste o lună, da.
– Nici nu îmi dau seama dacă să mă bucur sau nu. Că e foarte mult până atunci.
– Sunt doar patru săptămâni.
– Dar e muuult. Chiar l-ai cumpărat?
– Sigur că da. Acum caut un hotel în care să mă cazez.
– Patru săptămâni sunt luuungi… Și late. Se pot întâmpla atâtea… Ce o să mă fac eu cu tine, așteptându-te atât… Eu nu pot să aștept atât! Nu pot! Nu pot! Trebuia să nu îmi spui, îmi era mai ușor. Trebuia să nu îmi spui…