Capitolul 51M-am trezit brusc.
Am tras repede fermoarul cortului și am scos capul să văd ce se întâmpla. M-am lămurit imediat.
Ploua.
Am ieșit, bucuros că plouă, și am rămas în picioare, să mă ude. Ploaia scotea din nisip un miros de copil nou-născut. Am inspirat și am zâmbit spre mare, ca într-un film cu adolescenți visători. Pentru mine ploaia nu are nimic romantic, dar este incidentul meu meteorologic preferat. Ea îmi îndeplinește una din dorințele cele mai fierbinți pe care le-am avut de copil. Să mă ating cu cerul. Apa care cade peste mine, este o conversație complicată, dar reală și imediată, pe care eu o port cu Dumnezeu. În ploaie, El mă include imediat și direct, în funcționarea miraculoasă a lumii. Când îmi dă cu apă pe față, El mă aprobă și e de acord să exist și să fiu pe pământ exact așa cum sunt și exact ceea ce sunt. Dumnezeul acela care se vede prin telescoape, departe, departe, departe, prin galaxii.
Oricare ar fi el.
Irene trebuie că era deja pe drum, ieșită din țară, m-am trezit gândindu-mă. Probabil că dormea, împreună cu Preacuviosul ei pe la vreun motel de pe marginea autostrăzii, ea într-un pat, el într-un pat, visându-și fiecare visele lui personale.
– Ați plecat? Ești în mașina acum? o întrebasem înainte să ațipesc. Îmi era teamă că am să o pierd, odată cu semnalul. Pentru că, da, pe Irene o puteam pierde dacă pierdeam semnalul.
– Sunt prin Ungaria. Nu rămân fără semnal pentru am o cartelă valabilă în toate țările. Doar că nu vreau să vadă el că vorbesc cu tine. Mai închid telefonul, dar numai gânduri obscene îmi vin în minte. Cred că o să trebuiască să îmi cumpăr un vibrator.
Am tresărit, ca la o mică trădare. Nu știam dacă un vibrator era un lucru care să mă avantajeze sau nu. Dar, într-un fel pe care numai mintea mea plină cu dorință și speranță putea să îl înțeleagă, mie mi se părea că tot ce i se întâmpla Irenei, mă avantaja iremediabil pe mine.
– Bobule, mi-e dor de tine. De ochii tăi melancolici și de fundul tău de ciocolată albă.
– Niciun vibrator nu o să îmi aline dorul de tine, a răspuns ea.
– Ce îmi place cum ai spus… Când ajungeți acasă, draga mea?
– Habar n-am. Abia ieșim din Ungaria. Depinde cum e traficul.
– Ești bine?
– Da, sunt bine, dar îmi lipsești.
Fără stele, cerul e negru.
Și dacă cerul e negru, totul în jur e negru. Am începu să mă plimb prin ploaia care fâșâia prin aer. Când nu fulgera, nu se vedea nimic. Apoi, când scăpăra vreun fulger și spărgea cerul în lumini, vedeam pe unde sunt.
Mi-am amintit că aveam un scaun pliant în portbagaj și m-am dus pe bâjbâite la duna de nisip, l-am scos și tot pe bâjbâite am venit cu el înapoi lângă cort. L-am desfăcut și m-am așezat pe el în ploaie, convins că acesta era cel mai bun lucru pe care puteam să îl fac la ora aceea. Ploaia cădea caldă peste mare și și scotea din nisip un miros de copil nouă născut, care îmi intra prin nări în tot corpul iar eu, stând picior peste picior ca un manechin nocturn în vitrina întunecată a mării.
Mi se întâmplă să văd uneori pe stradă, pe internet sau aiurea, vreun om care să mi se pară că seamănă cu cineva pe care l-am avut în viața mea și l-am pierdut. Și, de fiecare dată tresar pe parcă, văzându-l, recuperez ceva important. Nu îmi amintesc cu cine seamănă și nu știu de unde să îl iau, dar mă umplu de o speranță care mă făcea să mă simt bine. Și îmi vine să mă port familiar cu el, ca și cum doar ce ne-am despărțit, cu puțină vreme înainte.
Însă omul acela este un om străin, pe care nu îl văzusem și care nu mă văzuse niciodată. La fel cum e și Irene. Semăna cu cineva, dar nu îmi aminteam deloc cu cine. Și nu seamănă cu nimeni pe care să îl fi cunoscut în realitate, doar mie mi se pare. De fapt o cunoșteam, dar nu pentru că semăna cu cineva cunoscut, ci pentru că semăna perfect cu singurul cineva pe care îl doream în viața mea .