PARTEA A DOUA – Havuzul – Capitolul 33Se întâmplase ca, într-o zi de decembrie din anul acela, niște oameni să fie chemați la castel pentru a cânta una din melodiile de care suveranul avea nevoie pentru sănătatea lui. Coriștii nu trebuiau decât să stea acolo, evlavioși, și să asigure decorul antropoid care îi plăcea majestății sale pentru că melodia propriu-zisă era redată de pe o bandă magnetică.
Deci oamenii aceia, coriști în una dintre cele mai adânci și bogate mine de aur și argint din munții Sierra Madre, se duseseră la curte pentru a ritualul asigurator al suveranului, numai că, așa cum însuși Don Stephano avea să vadă, în dimineața aceea lucrurile au mers prost.
De fapt, foarte prost.
După ce se aliniaseră în fața regelui iar acesta dăduse, printr-un gest discret, semnalul că ritualul putea începe, au pornit cântarea. Unul dintre coriști nu fusese însă ales corect. Avea acasă un frigider, care, de vechi ce era, practic nici nu mai răcea, și care era gol de câteva săptămâni. Nu mâncase de câteva zile, nu dormise bine în noaptea precedentă și avea pufoaica de pe el umedă și plină de păduchi. Din pricina aceasta, în chiar toiul cântării începuse să se scarpine cu gesturi exagerate. S-a întâmplat că atunci, pe moment, ceilalți coriști au simțit și ei dintr-o dată o mâncărime, la fel ca și primul, și au început să se scarpine, imitându-l. La început mai pe ascuns, cu gesturi reținute, iar mai apoi, apucați de o mâncărime de proporții, cu gesturi care l-au mirat foarte pe suveran. Însă, ca orice mâncărime adevărată și profundă, și mâncărimea aceea care îi cuprinsese pe toți, cu cât o scărpinau mai tare cu atât devenea mai groaznică. Apoi, pe nepusă masă, coriștii, uitând de orice bună cuviință, s-au repezit asupra suveranului să îl scarpine și pe el, lucru total necuvenit. Oricum, foarte mirat și oarecum îngrozit, suveranul a luat-o la fugă, așa în pielea goală cum se afla la acea oră a dimineții, cuprins el însuși de o mâncărime ciudată. De aici a început o urmărire comică în care, în pielea goală, suveranul alerga în frunte scărpinându-și bucile iritate și coapsele subțirele iar la câțiva metri în urma lui, îmboșcați în pufoaicele groase, o mulțime de cântăreți de grup alergau să îl prindă ca să îl scarpine. S-au alergat așa prin toată țara, pe șosele și pe poteci înguste de munte, pe drumuri județene desfundate și pe cărări pietruite care nici nu știi unde se terminau în vreo câmpie. Regelui, în timp ce alerga, îi păru rău că nu cheltuise mai mulți bani pentru drumuri și aștepta curios să vadă ce se va întâmpla cu el când coriștii îl vor ajunge din urmă. Lucrul acesta s-a și întâmplat, la Toledo.
Acolo, din curiozitate, coriștii l-au omorât.
Apoi în țară s-a iscat o voioșie fermecată, amestecată cu o neliniște bolnăvicioasă în care oamenii înnebuniseră cu toții puțin și se purtau bizar, nemaiînțelegându-se nici măcar ei pe ei înșiși. Începuseră să bântuie prin mințile lor vise de noapte în care fiecare se vedea fie devenit marchiz, împroprietărit cu vaste moșii și domenii hăcuite din întinderile regale, fie conte cu o sinecură grasă asigurată de cei care aveau, și toată lumea avea, obligații față de el. Fie chiar duce, sau mare duce al unor cu sinecuri grase care să le asigure desfătările atât de plăcute firii omenești cum ar fi pateurile de ficat de gâscă sau exoticele fructe de mare stropite din belșug cu mirodenii aduse dintr-o misterioasă Lume Nouă. Sau la mai vinovatele, dar la fel de suculentele plăceri ale trupurilor tinere și voluptuoase ce păreau acum atât de la îndemâna oricui, încât nu trebuia decât să întinzi mâna și să le culegi din aer.
Toată lumea visa agresiv și mulți se mirau și nu înțelegeau cum de dimineața se trezeau la fel de săraci cum se culcaseră cu o seară înainte. Cum că, adică, pe timpul nopții nu se întâmplase încă miracolul care trebuia să le aducă pe tavă tot ceea ce pofteau ei. Moartea regelui și proclamarea republicii, despre care fiecare avea părerea lui, aduseseră atâtea oportunități de schimbare, încât toată lumea voia să se schimbe, cât mai repede, în altceva sau chiar în altcineva. Don Chiriacos de exemplu, se schimbase cu totul într-un fel foarte simplu: plecase. Plecase la Madrid, în chiar inima țării unde, în ciuda figurii lui de căpcăun nebărbierit și a piciorului șontorog, avea, se spune, o frumoasă, enigmatică și tânără soție. La fel procedase și Don Olivares, cel cu cămășile albe cu dungulițe, doar că el o luase într-o altă direcție, mai spre sud, spre părțile vandalilor și vizigoților, mai aride și mai sărăcăcioase, de unde era de loc și unde, într-o casă de chirpici văruită pe afară în alb și albastru, îl așteptau de multă vreme părinții lui bolnavi. Se făcuse, din unele informații, fermier iar fața și mâinile îi deveniseră și mai negre din cauza soarelui necruțător al sudului uscat. Era greu de ghicit unde își păstra el acum batistuțele lui albe. Auzise că Dona Pedra de Macao se întorsese în unul din satele pietroase din Estemadura, unde primise moștenire câteva case de cărămidă arsă pe care voia să le facă hoteluri și cafenele dar că, săraca, încă nu se putea recompune după șocul primit după ce Mumu plecase în apus cu domnișoara care se urcase pe masă în Biroul Comun și care făcuse atletism când era mică. Mumu o cunoscuse la una din petrecerile pe care Dona Pedra de Macao o dăduse mai demult în cinstea lui și la care invitase numai lume bună. În urma lui Don Stephano, la numai trei zile după ce, după multe ezitări, se hotărâse să îl părăsească, conacul, care se apleca înspre răsărit de multă vreme, se prăbuși în una din dimineți cu zgomot și din el nu mai rămăsese decât un morman de moloz și fiare, care fumegau albăstriu.
Mai ușor de cunoscut era însă soarta celorlalți, care, rămași în instituția ce își schimbase între timp numele, continuau, cu o curiozitate fără margini, dublată de o teamă îndulcită de tainice speranțe, să aștepte dimineața miraculoasă în care se vor fi trezit stând, în cămăși de dantelă și mirosind a levănțică, cu fundul pe un munte de escudo, dubloni sau ludovici de aur. Dar ce era cu totul uluitor pentru Don Stephano, era felul în care începea să se împlinească previziunea fantezistă a italiencei cu fața ascuțită din stabilimentul de la Cordova. După întorsătură uluitoare pe care o luase istoria de la întâmplarea cu coristul nedormit și plin de păduchi, foarte multă lume devenise peste noapte dornică să învețe limba suedeză. Don Stephano, cuprins și el în această vreme de un farmec straniu căruia nu i se putea împotrivi, după ce consultase legile ce apăreau în timpul zilei și dispăreau în timpul nopții, lăsându-te să faci astăzi ceea ce îți interziceau să faci mâine, își zise că putea să transforme darul lui de a vorbi limba suedeză într-o mică îndeletnicire lucrativă din care să își câștige traiul. Poate unul mai bun decât cel din instituție.