Vara toropi orășelul cu zilele ei lungi și fierbinți.
Pe tarabele din piață, după cireșe veni rândul caiselor, apoi al piersicilor și al strugurilor timpurii. Apele scăzuseră iar fluviul se făcu mai îngust, mai copilăros. Mai fin și mai albicios decât în alte anotimpuri, praful se stârnea și se ridica în aer de la sine și rămânea acolo de dimineața până seara. Zările deveniseră și ele albicioase iar în ele aerul, deformat optic de căldură, dansa elastic. Din pricina aceasta senzația era mai degrabă una de pustiu și de părăsire deși se întorseseră berzele, rândunelele, prigoriile, rațele și gâștele sălbatice, lișițele și corcodeii al căror ciripit sau prezență se vedea pe hornurile și streșinile caselor sau se ghicea în stufărișurile de pe malurile apei.
Străzile pustii frigeau iar casele dogoreau.
Doar piața, mutată de seniorie pe malul lamei late de apă care separa orășelul de gară și de restul republicii, trăia un altfel de anotimp. Unul mai răcoros și mult mai populat. Era un anotimp al împletiturilor de stuf și al copertinelor multicolore de plastic, al brânzei proaspete de vaci și al ciupercilor albe scoase din niște văgăuni umede ale fostei fabrici de ciment, care urma să fie dinamitată. Un anotimp al scaunelor de plastic și al meselor așijderea, cu fețe de masă în pătrățele pătate de resturi lipicioase de mici și de muștar. Și mai ales era un anotimp al berii reci servite în halbe mari și grele recuperate de pe la fostele cantine ale întreprinderilor.
Don Angelo de Barba Corta, dumnezeu să îi dea sănătate, cel pe care niște intriganți locali îl făcură într-o noapte, când el dormea foarte adânc doborât de un vin negru și tămâios din care se înfruptase fără măsură, primar al așezării, gândise piața foarte savant. Era un pătrat mare de pământ betonat înconjurat din toate părțile cu gard tot de beton și sârmă ruginită. Astfel era pusă la adăpost de pericole.
Se împărțea în două părți.
Partea din stânga și partea din dreapta.
În stânga, cum intrai pe poarta care, deși nouă, se înțepenise într-o poziție din care nu mai putea fi nici închisă nici deschisă, era baraca de tablă a lui Dandos Diaz. De când băiatul lui apăruse la televizor în cătușe pentru că dusese fete tinere în Italia să stea, cum plastic se exprima Padre Costa, cu curul la bec, Dandos Diaz devenise foarte respectat pe pătratul pieței și căutat ca meșteșugar. Toată lumea îl recunoștea drept tinichigiu maxim, fără egal, neîntrecut tămăduitor de radiatoare fisurate și artizan de oale sparte de cupru și de bronz, iar baraca lui, de streașina căreia atârnau, uneori legănate de vânt, o stropitoare de tablă zincată și un burlan cu cot, răsuna toată ziua de zgomotul tablei lovite cu ciocanul. În fața ei, în fiecare dimineață, trei indivizi negricioși, mereu aceiași, cu chipuri serioase și cu obrajii nebărbieriți, anticipau guverne și desfăceau alianțe politice în mirosul acela de flacără oxiacetilenică amestecat cu cel de țuică ieftină care le stimula imaginația și îngrijorarea.
Apoi, dincolo de baracă, începeau șirurile de tarabe pentru țărani și precupeți. Și aici se vedea cu ochiul liber atât geniul arhitectural al lui Don Angelo de Barba Corta cât și știința lui de a primi comisioane din contracte. Tarabele erau acoperite cu niște panouri neobișnuite, de fibră de sticlă albastră, prin care lumina se filtra nefiresc făcând roșiile din coșuri să pară vinete iar ouăle albe să pară deja vopsite pentru paștele proxim. Printre mormane de vinete și ardei, cu părul alb mereu ciufulit, se afla aici o bătrânică din borcanele căreia Don Stephano cumpăra o dată la două zile flori. Da’ ce faceți, domnu’, cu atâtea flori? îl întrebase ea odată. Ce să fac mamaie, răspunsese el amuzat de asemenea întrebare. Le pun pe masă și mă uit la ele.
Însă partea cu adevărat interesantă, progresistă și revoluționară a pieței era cea din dreapta. Aici, pe trei laturi, cu excepția unei barăci de lemn din care o femeie cu părul adunat în vârful capului vindea găletușe și castroane de plastic, nu se găseau decât barăci de tablă. Erau toate puse în lungul zidurilor care înconjurau piața și astfel lăsau în mijloc o platformă betonată pe care forfotea lumea printre grămezile de pepeni. Iar aceste barăci de tablă nu erau, nici pe departe, niște barăci orecare.
Erau toate restaurante!
La ele se servea bere și mici, vin și cârnăciori, țuică și crenvurști, rachiu și pulpe fripte de pui. Aristocrat, Misisipi, Paradis, Las Vegas, La Gică, Metropol, Night Star… Fiecare avea în fața ei câte o terasă cu mese și scaune de plastic, mese cu o gaură rotundă în mijloc prin care trecea tija de plastic a unei umbrele de soare. Umbrelele acelea multicolore, îmbibate cu mirosul de mititei de la grătarele care nu se stingeau niciodată, dădeau aerul de odihnă și aventură estivală pe care îl căuta cu atâta insistență adunătura pestriță a pieței. Împletiturile de stuf întrețesut cu sârmă de baloți erau folosite ca să delimiteze, delicat și estetic, o terasă de alta, un patron de altul, o ambiție de alta, ambiții din care fete slabe și trase la față de nesomn apăreau și dispăreau cărând tăvi grele și murdare pline cu halbe de bere.
Iar în această agora bahică locală din tânăra republică se întâlneau două mari categorii de consumatori, ambele la fel de importante pentru bunul mers economic al întreprinzătorilor locali: Aleatorii și Recurenții.
În general Aleatorii erau mai deschiși la culoare și aveau de cele mai multe ori pantaloni curați și călcați. Ei veneau cu nevestele la piață asemeni unor soți buni și grijulii cărora însă, din senin, odată ajunși acolo le venea brusc ideea să dea repede și nevinovat pe gât o bere rece. Uneori chiar două. Foarte rar trei, și numai atunci când soția avea foarte multe cumpărături de făcut. Erau consumatori civilizați care nu înjurau decât rar, și atunci mai mult impersonal, bând berea din picioare. Poate că, așa, în treacăt, înjurau o dată sau de două ori guvernul. Sau pe un vecin care dădea muzica tare.
Aleatorii erau agnostici.
Nu îi interesa ce se petrecea în jurul lor.
Îi interesa doar berea rece pe gât și amețeala plăcută pe care o simțeau după ce plescăiau de plăcere, care amețeală făcea ca toate lucrurile pe care le aveau de făcut pe ziua respectivă să pară mai ușoare.
Recurenții, în schimb, aveau tendința de a fi mai închiși la culoare și de a purta pantaloni mai mototoliți și mai pătați. Ei petreceau multă vreme tolăniți pe la mesele acelea, mult mai implicați și interesați de calendarul sportiv național, de legile și decretele pentru pensii și de viața orașului în general. În afară de pantalonii șifonați, se evidențiau și prin faptul că se bărbiereau rar și înjurau des. Iar înjurăturile lor erau personalizate. Era o categorie benefică țării, și economiei în general, pentru că dintre ei urmau să provină cei care nu își mai puteau plăti datoriile la bănci și care dădeau avânt și stabilitate pieței imobiliare prin prețurile mici cu care își vindeau apartamentele. Erau, în general, maniheiști și cartezieni în același timp. Puneau totul la îndoială iar apoi, pentru a putea distinge mai acut și mai exact binele de rău, consumau bere și multă țuică. Prin urmare, lăsând pentru o clipă la o parte îndoielile lor metafizice și fundăturile existențiale în care se repezeau cu capul, erau clienți buni pe care te puteai baza.
Dar din această ultimă categorie se mai recruta, mergând pe fir în jos, o altă subcategorie de Recurenți care, în general, nu mai era agreată de întreprinzători. Era așa numita categorie de Persistenți sau, cum se numea ea în limbajul local al celor care nu puneau prea mult preț pe exactitatea limbajului, Boschetari. Își făceau adică veacul prin boscheți. Cel puțin așa lăsa să se înțeleagă numele lor.
Aceștia se caracterizau în primul rând prin faptul că purtau haine cu totul și cu totul nepotrivite pentru anotimpul pe care îl traversau și, desigur, prin mirosul pestilențial de groapă de gunoi care te trăsnea când treceau pe lângă tine. Uneori le curgeau bale de pe buzele lor strălucitoare. În mod cu totul paradoxal, deși erau îmbrăcați extrem de sărăcăcios și puțeau îngrozitor dând senzația unei sărăcii extreme, ei întotdeauna găseau în buzunarele lor adânci și soioase bănuții necesari pentru încă un pahar de rachiu. Alcătuiau o castă aparte cu obiceiuri și cultură proprii și practicau, taxonomic vorbind, un marxism aplicat, cu o puternică componentă olfactivă. Pentru că din acest marxism răzbătea însă, paradoxal, un spirit autoflagelant de frățietate franciscană înțeleasă, din nefericire, ca simplă cerșetorie, ei deveneau respingători. Prin urmare, deși banii lor erau la fel de buni ca ai oricăror altor Aleatori sau Recurenți, erau barăci în piață care acceptau boschetari și barăci care nu îi acceptau. Barăci care se respectau și care le trăgeau câte un șut în cur Persistenților trimițându-i cu nervozitate în sfinctere probabil de mult fleșcăite și barăci care, din motive economice sau umanitare, nu făceau această distincție.