Dacă m-aș bărbieri cu o lamă bună, pielea de pe obraz mi-ar arăta mai fină și mai proaspătă și asta m-ar face să mă simt mai sigur pe mine și mai îndrăzneț.
Mi-aș inspira încredere, cum că sunt, adică, un bărbat atrăgător care merită să fie respectat, și poate că aș găsi curajul să deschid cu ea discuția despre scrisoarea asta nenorocită. Oricum, până la urmă va trebui să îi spun Melindei despre scrisoare și să o lămurim odată pentru totdeauna, pentru că altfel suspiciunea mă va infecta mereu cu nesiguranță iar eu voi supura iar și iar, ca de o bubă rea…
Nu ar fi, oare, mai bine să mă prefac că nu știu nimic? Că nu s-a întâmplat nimic și să încerc să uit totul? Că nu am găsit și nu am citit nicio scrisoare? Că mi s-a părut doar?
Poate ar fi mai bine, dar nu cred că pot. Dacă nu știi cum s-a întâmplat un lucru, întotdeauna îți închipui că s-a întâmplat cum e mai rău. Dacă știi, atunci el nu mai are decât o singură posibilitate, adică doar aceea în care s-a și întâmplat. Dar cum să îmi găsesc puterea asta acum, când în oglindă văd doar un bărbat urât și îmbătrânit, fără slujbă, fără agoniseală, lipsit de mijloace elementare de trai în străinătatea asta care mă înconjoară și în care nu mă obligat nimeni să vin? De ce ar vrea o femeie tânără și frumoasă cum este Melinda, care nu îmi este datoare cu nimic, să îmi dea mie explicații și lămuriri despre ce face ea? Sau, mai degrabă, sper, despre ceea ce nu face. Nici nu suntem căsătoriți și prin urmare nu am nici măcar îndreptățirea legală să îi cer explicații. Eu nici nu am contract de luare în spațiu. Și acum țin minte cum a rânjit pe sub mustață și a scăpat doi clăbuci mici printre buze inginerul ăla scârbos în momentul în care a întrebat pe cine trece în contract. Iar ea a sărit repede că pe ea, pe ea doar, că e suficient! Prin urmare, din punctul de vedere al serviciului de evidență a populației eu nu exist. Doar Dumnezeu ar putea, cu o oarecare aproximație, să știe unde sunt.
Dacă dispar, nu știe nimeni. Și nimeni nu îmi simte lipsa.
Toată apropierea noastră s-a petrecut printr-o logică și o curgere necontrolată de nimeni. Ne-am trezit că un gest sau altul al unuia dintre noi place celuilalt și lucrează în imaginația lui. Că o poveste sau alta spusă de unul dintre noi devine pentru celălalt ceva special. Că ne dorim prezența și atingerea. Ne-am trezit luând micul dejun împreună, împărțind zilele pe sarcini, făcând planuri pentru a doua zi, mergând împreună la cumpărături, adormind împreună, trezindu-ne împreună.
Iubindu-ne.
Certându-ne.
Iubindu-ne.
Trebuie totuși să mă bărbieresc. Melindei îi plac foarte mult bărbații îngrijiți, strălucitori, ca manechinele din magazinele de lux, proaspăt scoși din cutie, cu părul de plastic pomădat încă și sclipind în lumina neoanelor. Asta o impresionează deosebit, îi emoționează ovarele și îi pornește fabulația intimă și aseptică prin care defilează personaje imaculate cu care ea se solidarizează și alături de care se simte mult mai specială decât se simte alături de un bărbat nebărbierit și nedormit. Un bărbat proaspăt ras, mirosind a o loțiune scumpă, de marcă, o valorizează mult mai mult decât unul neras și obosit. Iar ea trebuie neapărat să arate mereu celorlalți că are valoare. Că e cineva. Chiar și ei însăși. Dimineața, sau la orice altă oră din zi când se uită în oglindă, trebuie să se vadă că e cineva. Să se vadă că are valoare. Nu contează de unde e luată, nu contează cum e obținută, dacă e a ei sau doar luată cu împrumut pentru o tură prin oraș. Doar să fie convinsă că arată bine…
Nu o să mă pot bărbieri și a trecut mai mult de o săptămână de când nu am mai făcut-o. Alteori o săptămână mi se părea că zboară ca vântul dar în fața oglinzii din baie, cu pijamaua mototolită de somnul agitat și cu figura asta de pacient dement care și-a neglijat tratamentul, îmi dau seama că timpul nu zboară.
Nu, nu, cu timpul se întâmplă altceva. Timpul nu zboară. Timpul nu are aripi.
Timpul este o ceață care stă pe loc. Cel care zboară hai-hui prin pâcla asta moale lăsându-se în fiecare clipă în urmă și abandonându-se nepăsător memoriei, sunt eu. Aripile mele nu sunt ca ale păsărilor, penate, și nici ca ale peștilor zburători, înotătoare, ci ca cele ale lăcustelor, mici și străvezii, și la fel ca al lor îmi este zborul. O țopăială. Salturi bruște după salturi bruște. Desfac aripi mici de chitină pentru salturi grăbite, necalculate și aterizez neatent pe reliefuri întâmplătoare și nesigure. Iar din succesiunea aceasta de salturi la întâmplare am ajuns aici în fața oglinzii și îmi văd ochii ăștia din care iese un fum toxic cenușiu care se amestecă cu oglinda. Singur și dezorientat într-o baie în care canalizarea pute și în care se aude obsesiv ploaia.
Sunt aici pentru că o iubesc pe Melinda.
Pentru mine dragostea este o halucinație continuă, colorată în benzi înguste care se învârtesc cu repeziciune. Granița dintre dragoste și fantastic se șterge de tot astfel că, făcând un pas la stânga sau la dreapta, ajung direct în poveștile cu zâne și feți frumoși sau în palate de cleștar scufundate în mări de mărgean. Mă ridic la nori și călătoresc printre stele ca și cum m-aș duce la serviciu sau la vreun client. Mă arunc de pe Lună pe Marte cu aceeași ușurință cu care aș sări peste o baltă mică de pe trotuar ca să nu îmi murdăresc pantofii. Și nu, mersul ăsta printre stele sau scufundarea în mări fermecate nu este vreo invenție de-a mea sau vreo metaforă poetică. Nicidecum. E ceva real. Ceva care mi se întâmplă în orice moment al zilei, indiferent dacă în clipa aceea sunt pe trotuar cu servieta în mână sau dacă ea e trântită undeva, pe spate, goală, iar eu pândesc cu nasul și cu buzele la doar câțiva centimetri de abdomenul sau de păsărica ei și îi trag pe nas mirosurile halucinogene. Circul între cer și pământ cu aceeași ușurință cu care mă duc la piață sau la supermarket ca să iau carne tocată, măsline, foi de dafin sau brânză proaspătă. Merg pe stradă la câțiva centimetri distanță de sol cu vioiciunea unui campion olimpic și aș putea să fac înconjurul pământului la fel de repede și ușor cum m-aș duce să duc gunoiul la tomberonul din spatele blocului. Dar cel mai de necrezut și în același timp cel mai de speriat lucru care mi se întâmplă atunci când mă îndrăgostesc este extincția. Femeia iubită se transformă într-o vietate iremediabil singulară, nedescrisă de niciun tratat de antropologie, zoologie sau patristică. Femeia iubită nu seamănă cu nimic altceva de dinaintea ei și cu nimic de după ea. Ea devine o ființă primordială și cosmogenetică aruncată pese cer și peste clădirile orașului fără de care lumea ar dispărea în secunda următoare și fără de care eu, nemaiavând niciun rost pe pământ, aș deveni brusc o gelatină scursă într-un canal menajer. Brațele ei, surâsul ei, ochii ei, atingerea ei, degetele ei, totul devine altceva. Din organe de simț sau de locomoție, devin obiecte de cult. Ea însăși devine un cult căruia îi devin un adept fanatic. Dar spre deosebire de alte religii, pentru a supraviețui, eu trebuie să fiu și să rămân singurul adept și singurul practicant al acestui cult. Oricine altcineva care ar vrea să o atingă, să îi arunce ocheade cu subînțelesuri, să îi facă avansuri sau să se gândească la ea altfel decât ca la o icoană, devine pentru mine o amenințare imediată cu erezia și extincția. O amenințare reală cu sfârșitul lumii! Pentru că femeia aceasta este însăși lumea, în totalitatea ei. De aceea, pentru mine, zilnic, sfârșitul lumii este o chestiune reală, practică, o apocalipsă la îndemână, repetabilă, pe care o trăiesc în avans chiar și la cele mai mici bănuieli sau îndoieli.
Însă lucrurile acestea despre mine nu le știe nimeni.
Mi-e atât de frică!
Mi-e îngrozitor de frică de sfârșitul lumii!