Dar nu adorm.
Dimpotrivă. Devin foarte atent. De parcă pe mine anume mă urmărește acum cineva.
Am ajuns pe Insulă și, pentru că suntem în țara noastră independentă unde facem ce vrem noi, ne-am dezbrăcat, care în chiloți, care în puța goală și ne începem viața de indieni. Insula este a noastră, am declarat-o stat independent iar Deksi și cu mine, ajutându-ne de un manual de topografie militară pe care l-am furat eu de la tata, i-am făcut harta cu curbe de nivel. Nu are decât două curbe de nivel.
Am împărțit insula în șase comitate trasate cu roșu și fiecare din noi și-a primit partea. Comitatul meu, colorat pe hartă cu galben, e pe la capătul celălalt al insulei și, deși sunt conștient de îndatoririle care îmi revin din calitatea de comite, încă nu am reușit să ajung acolo din cauza mărăcinilor. Mie mi-au dat partea cu mărăcini pentru că sunt cel mai mic și nu am putut să fac scandal. Dar mie îmi convine și așa. Nu e puțin lucru să ai un comitat al tău pe care să îl conduci la vârsta mea. Să văd cum merg lucrurile, poate mai târziu am să construiesc și o colibă acolo. Și să aduc poate și o masă. Și un scaun. O să mă ocup de ea mai târziu, după ce o să alegem o stemă și o să batem monedă pentru țara asta. Acum am de strâns crengi și vreascuri pentru foc. Deksi a aranjat pietrele în formă de cerc pentru a face vatra ca ale pieilor roșii iar Mișko s-a așezat în fund și dă indicații, sprijinit de copacul ăsta mare în care ne suim ca ne aruncăm în apă. A găsit o pană lungă de cioară prin iarbă și și-a pus-o strâmb în freză. Îmi vine să și râd când mă uit la el. Deși uneori mi se pare deștept, dacă stau bine și mă gândesc, de cele mai multe ori Mișko e doar gras și prost.
Nu avem căprioare sau iepuri vânați cu arcurile pe care să îi frigem pe jar, pentru că nu avem arcuri, dar avem cartofi furați de Dede din cămară de la Tanti Modor la care lasă maică-sa cheia când pleacă la serviciu.
– Sare avem? întreabă Mișko din postura lui de șef de trib.
Dar nu îi răspunde nimeni pentru că exact în momentul acela se întâmplă ceva groaznic: din mărăcinișurile insulei, dezbrăcat până la brâu și cu niște chiloți largi și murdari pe el care îi atârnă până deasupra genunchilor, cu ochelari groși pe nas, cu picioarele goale și cu o cămașă roșie murdară la sub brațul mâinii drepte, apare mergând încet și îndreptându-se spre noi, zgâriat pe umeri de crengile și spinii hățișului, Tutunaru.
Tutunaru însuși!
Ne tragem un pas înapoi și rămânem într-un
semicerc în jurul focului, cu spatele la apă. Ce dracu caută Tutunaru aici? Vine spre noi și se oprește chiar lângă foc.
Mi-e frică!
Mi-e al naibii de frică!
Doar că, cu totul pe neașteptate, Mișko, de acolo de unde stă el rezemat cu spatele de pom, îl întreabă dintr-o dată, vesel și dezinvolt:
– Ce faci băi, labagiule?
Ah, ce dobitoc e și Mișko ăsta! Poate se enervează Tutunaru și ne omoară pe toți! Toată lumea știe că taie gâtul copiilor cu fierăstrăul. Acum nu are niciun fel de fierăstrău la el dar poate îl ține ascuns prin tufișuri și îl scoate. Nu mai are deloc păr în cap și barba nerasă îi este albă și țepoasă. Se uită la noi prin ochelarii lui groși ca fundul de borcane, pe rând ca și cum trebuie să recunoască pe cineva. Nu zice nimic, doar se uită la fiecare din noi și se pocnește cu palma pe spinare ca să alunge muștele strânse la sângele scurs dintr-o zgârietură. Mă ia un fel de tremurat. De ce dracu se uită Tutunaru la mine mai mult decât la ceilalți? Se mai pocnește o dată cu mâna peste spate apoi face ceva care îmi dă fiori. Ocolește focul și vine un pas în față, către mine. Vine în fața mea, se apleacă puțin ca să mă vadă mai bine și mai de aproape și, cu o voce groasă, mă întreabă ceva care mă paralizează de spaimă:
– Tu cânți la vioară?