– Ce faci, Kuppi?
Cobor scările în fugă. Nu pot să cobor scările decât în fugă. E Mișko. Stă așezat în fund pe ultima treaptă a scărilor și mănâncă o felie de pâine cu magiun. Doamna Strugario face un magiun foarte, foarte bun.
Ajung în dreptul lui și mă opresc.
– Salut, zic. Nu fac nimic.
Mă așez lângă el cu fundul pe treapta de ciment.
– Vrei și tu puțin? Și îmi întinde felia cu magiun.
Mușc și eu o data. Cât pot de mult. Mișko nu e un băiat rău. Mestecă cu amândouă fălcile pline. Aceleași fălci cu care sună îm cornul de aur. Mestec și eu magiunul. E bun. Mă gândesc că dacă mi-a dat el magiun trebuie să îi dau și eu ceva lui. Dar am buzunarele goale. Tata zice că noi suntem săraci. Și că asta e o cinste. Cinste, adică un fel de medalie cum poartă el de Ziua Națională când merge țeapăn la braț cu mama, pe lângă Muzeul cu Manechine.
Pe ușa din spate a blocului intră Jeos, cu ochii lui de broscoi.
– Salut, băi! Ce faceți?
– Stăm.
Stă și Jeos lângă noi, sprijinit de balustradă. Suge dintr-o bomboană.
Despre Sanusa nu am să spun niciodată nimic, nimănui!
– Mergem la Insulă? întreabă Jeos mutând în gură bomboana dintr-o parte în alta.
Mișko mestecă magiun.
De aceea, e lucru știut, el nu poate lua o hotărâre atât de importantă până nu termină de mestecat și înghițit. Iar Mișko întotdeauna mănâncă tacticos, fără grabă.
– Mergem, zice el într-un târziu.
Apoi, către mine:
– Du-te, bă, și spune-i lui Deksi și lui Dede să iasă și
ei.
Atât aștept. Sar în picioare și o tulesc!
După ce ieșim din porumb încetăm să mai fim indieni și devenim, pentru scurt timp, noi înșine.
Cărarea șerpuie printre copacii năpădiți de ciuperci și de lianele înnodate unele cu altele. Pentru că e îngustă, pe cărarea aceasta nu putem merge decât în șir indian și de aceea de cele mai multe ori pe ea, ca și pe cea din porumb, suntem indieni războinici și neînfricați. Țipăm din când în când. Încordăm arcuri imaginare și țintim păsări galbene și albastre care trec în viteză peste capetele noastre. Aruncăm cu bețe prin crengi. Facem ca maimuțele sau ca gonacii de vânat. În față merge Dumi, care este la cercul de gimnastică de la Școala Sportivă și care dă mereu, fără un scop anume, cu picioarele în trunchiurile copacilor sau în mușuroaiele de pământ de pe marginea cărării.
Ne oprim lângă un mușuroi de furnici pe care îl zgândărim de fiecare dată când trecem pe lângă el. Mișko îi trage un șut, pentru că are dreptul, numai că de data asta Mișko pare mai nervos și șutul e mai puternic.
Pământul și furnicile zboară mai mult prin aer, în toate părțile.
-Îmi bag picioarele în el de examen! zice el supărat, fără nicio legătură cu mușuroiul.
Și îi mai trage un picior.
Mai zboară câteva furnici și cad prin ierburi în timp ce altele, aterizate deja, încep să se întoarcă înapoi la locurile lor.
– Examenul la trompetă? întreabă Dumi trăgând și el un șut, în calitatea lui de posibil secund, în ce a mai rămas din mușuroi.
Pentru Mișko, în puținul lui orgoliu de copil gras care nu vrea de la viață decât pâine cu unt și magiun, să îi numești cornul englezesc o trompetă, e un fel de înjurătură de mamă. Iar maică-sa face prăjituri din alea din care ar mânca și un mort. De aceea se uită la Dumi cu disprețul unui rinocer care tocmai a întâlnit un guzgan mic și răpciugos pe care intenționează să îl îngroape instantaneu într-un chintal de bălegar. Chintal e când e o sută.
– Aia nu e trompetă, băi afonule! E corn englezesc.
Pe Dumi chestiunea îl lasă cu totul impasibil. Dar, cu totul pe neașteptate, pe mine mă neliniștește foarte tare.
– Voi dați examen la corn englezesc? îl întreb pe Mișko.
– Păi sigur că dăm. Săptămâna cealaltă. Voi la vioară când dați?
Mă ia cu frisoane. Despre ce dracu de examen vorbește și prostul ăsta de Mișko? Noi să dăm examen la vioară? Mie nu mi-a spus nimic domnul Predesso.
– Păi noi nu dăm, zic eu.
Mișko nici nu se uită la mine, se caută după nu știu ce mentosană prin buzunare. Zău dacă nu zici că e un dobitoc!
– Ei, nu dați! Toată lumea dă examen de sfârșit de an. Ne-a anunțat săptămâna trecută. A venit ordin. Ca să vadă cui mai lasă instrumentele și la anul.
E cald al naibii dar pe mine mă ia cu frisoane. Săptămâna trecută nu am fost deloc la Școala de Muzică. Cine știe ce ordine or fi primit copiii. Nu mai zic nimic. Trag și eu, cu multă ciudă, un șut în restul de mușuroi. Doar că nimeresc într-o piatră și mă dor degetele ca dracul. Mă fac că nu am nimic și, după ce am devastat mușuroiul fără motiv, pentru că mie îmi este milă de furnici, o pornim toți pe cărarea îngustă care duce la Insulă printre crengi pline cu spini.
Mi-a stricat tot cheful, prostul ăsta de Mișko. Cum dracu să dau eu examen la vioară săptămâna viitoare? O să mă omoare tata în bătaie pentru că ăștia or să îmi ia vioara înapoi. Mă bate cu centura aia cu ținte și o să îmi facă găuri în carne. Pe urmă găurile se învinețesc, pe urmă se îngălbenesc. Dacă e vară, se strâng muște la ele pentru că faci puroi. Și te dor de mori. Puroi nu ai mereu în tine, doar când te înțepi într-un cui. Dar pentru joi eu am vorbit cu Sanusa să mergem la plajă și să facem baie, să fim iar împreună. Pentru că acum îmi place foarte mult să fiu cu ea. Să o văd și să o simt pe lângă mine, așa, fără vreun motiv. Să mergem pe drum împreună, unul lângă altul, ea cu jumătate de pas în urma mea pentru că eu trebuie să mă lupt primul cu orice dihanie ar apărea de printre copaci. Să vorbim. Să ne atingem. Să ne învăluie soarele. Și acum tâmpitul ăsta de Mișko cu examenul lui! Ce prostie de examen! Eu nu am vrut niciodată să merg la vioară. Tata a vrut. Să cânt la masa aia de scânduri din curtea cu vișini când mergem la bunica, să se strângă lumea din sat și să zică: ia uite, ăsta mic al lui Gabalt, cântă la vioară! Bă, ce al dracu și ta-su ăsta! Iar pe mine scândurile mesei mă
zgârie mereu la coate, la brațe…
Cum o să fac? Oh, mi-e frică!
Dacă aș putea să adorm.
Chiar acum!