– Ce e, Kuppi? De ce strigi așa? întreabă Sanusa ieșind din spatele unuia din bolovanii aceia mari.
Uff…
– Vino încoace! îi ordon. Ce faci acolo?
– Mă uit după melcișori, zice ea în timp ce examinează niște pietricele.
Melcișori! Ce mă enervează! Se uită după melcișori! Înseamnă că nici măcar nu a văzut cât de mult am mers eu pe sub apă. Iar eu mi-am ținut respirația pentru ea până am simțit că îmi plesnesc urechile.
În fine, se pornește peste nisip, spre mine. E toată luminată de soarele ăsta strălucitor și prietenos. E înaltă și frumoasă. Cum calcă, cum se unduie, cum îi cade părul peste umeri și peste țâțe, pare din nou o femeie întreagă, nicidecum fetița cu caietul de muzică. Iar mă intimidează deși acum am doisprezece ani și jumătate. În unele țări din Africa, care au colibe și palmieri, spune Deksi, la doisprezece ani și jumătate băieților li se alege deja câte o soție. Soție e atunci când stai tot timpul cu o femeie în casă și dormi în același pat cu ea. Și faci copii.
Ne așezăm amândoi pe nisip, chiar lângă apă.
Sanusa și-a strâns picioarele sub ea, într-o parte. Încă îmi e ciudă că am înotat degeaba pe la fund. Pe valurile mici bărcuțe de lumină se balansează într-o parte și alta fără să înainteze niciodată. Mi-a trecut frica aia prostească de care am fost cuprins când am ieșit din apă și am văzut că Sanusa nu era nicăieri.
Pe deasupra apei se învârtește repede în lumină un roi de musculițe nebune. Mereu în același loc. Mereu în același loc. Mereu în același loc.
– Te mai atinge la pian? zic eu și îmi întorc privirea spre ea.
Ea se uită serioasă la mine.
Abia acum văd cu adevărat cât de mari sunt ochii Sanusei. În ei poate să încapă foarte ușor o girafă întreagă, de sus până jos. Pe cuvântul meu de pionier că este prima dată în viața mea când văd ochii unei fete de atât de aproape fără să vreau să o scuip sau să o trag de păr. Sanusa are un fel foarte deosebit de a mă face să nu mai fiu rău cu fetele. Să simt chiar că suntem prieteni și că avem motive să ne jucăm împreună.
– Da, mă mai atinge, zice ea încet, solfegiat.
Ce mare lucru?! Și pe mine, la vioară, domnul Predesso mă atinge de nenumărate ori atunci când îmi arată cum să țin vioara sau unde să pun degetele pe corzi ca să scot niște diezi și niște bemoli.
– Unde te atinge, întreb eu căutând din ochi pietre plate cu care să fac cercuri pe apă.
Dar Sanusa nu vrea așa. Mă apucă cu mâna de bărbie, mă trage către ea și zice cu vocea ei muzicală, suprapusă peste clipocitul râului:
– Uită-te la mine!
Este prima dată când o fată îmi atinge bărbia. Suntem numai noi doi, așezați pe nisipul plajei ascunsă printre copacii și tufișurile de la cotul râului. Mă întorc dea binelea cu fața spre ea și o văd cum se uită drept în ochii mei. Apoi se uită spre râu, prin crengi. Își întoarce din nou ochii spre mine și mă fixează cu intensitate. Ezită. Strâmbă din colțul buzelor. Colțul afirmativ. Simt, neclar, că Sanusa este foarte serioasă și că vrea să fiu și eu la fel de serios. Dar eu nu știu niciodată când sunt serios și când nu. Nici nu știu ce înseamnă. Devin foarte atent și de aceea renunț să mai caut cu privirea pietre plate.
– Eu stau pe scaun în fața pianului cu mâinile pe clape și mă concentrez la partitură.
Vorbește încet, la fel cum trece râul, și are o voce atât de muzicală încât pare că a început să cânte. O văd stând pe scaun în fața pianului. Face niște exerciții de încălzire a degetelor.
Mare lucru…
– Unele sunt dificil de executat și uneori mă mai încurc. Trebuie să le iau de la capăt. Partiturile, vreau să spun.
Se uită din nou peste râu. În timpul ăsta degetele ei lungi se joacă singure, independente de mintea ei, desenând prin nisip drumuri care se întretaie unele cu altele.
– Cu cine faci pian? o întreb și mă trag mai aproape de ea. Poate că din povestea ei am să înțeleg mai bine ce înseamnă extenuat.
– Cu Benotte.
Benotte. Îl știu pe Benotte. E unul înalt și slab care trece pe coridoare cu mâinile în buzunarele pantalonilor lui largi iar părul roșu îi cade peste ochi. Smucește din când în când din cap ca să și-l dea la o parte.
– Și când eu cânt, el vine în spatele meu, continuă ea.
– Cine vine în spatele tău?
– Benotte..
Asta nu mi se pare chiar normal. Domnul Predesso, în vremurile în care aveam încă unsprezece ani și mă mai duceam la vioară, stătea întotdeauna în fața mea.
Niciodată în spatele meu.
– Nu stă în fața ta?
– Nu. Scaunul pe care stau eu la pian nu are spetează, spune Sanusa mai departe. E un taburet cu o pernă moale, de catifea. Înțelegi? Eu mă așez cu fundul pe pernă, îmi răsfir fusta plisată pe tot scaunul, îmi încălzesc degetele, îmi depărtez puțin picioarele ca să ajung la pedale și încep să exersez. El în tot timpul ăsta se uită la mine să vadă dacă mi-am luat poziția corectă. Îmi spune cum trebuie să stea umerii, și mă trage spre spate de umeri; cum trebuie să țin gâtul, și mi-l îndreaptă; cum trebuie să țin picioarele, și mi le depărtează sau mi le apropie. Cum trebuie să îmi stea pieptul, și mi-l împinge în față și îmi așază bluza. Câteodată spune că nu mi-am aranjat fusta cum trebuie, că o să se șifoneze, și o trage chiar el și o aranjează pe scaun în poziția corectă. Pe urmă, când încep să exersez după partitură, el se duce în spatele meu și stă în picioare, zice ea încet.
Îl văd pe Benotte, înalt și roșu, cu mâinile în pantalonii lui largi, stând în picioare în spatele Sanusei. Lumina soarelui intră pieziș pe fereastră, îi cade pe față și îi punctează obrazul cu pete mici, maronii.
– Eu exersez iar el se apropie de mine și mă atinge…
– Unde te atinge, întreb nemulțumit de povestirea asta cam fără rost. Mai bine ne-am juca ceva.
Mi se pare total neinteresant. Credeam că o atinge vreun animal, ceva periculos. Sau că iese ceva cu multe brațe scârboase din pian.
– Mă atinge pe spate cu pantalonii. Încet. Câte puțin. Și prin pantaloni îi simt genunchii. Eu exersez pe clape iar el mă atinge pe spate cu genunchii.
Mă gândesc… De ce ar vrea domnul Benotte să o atingă pe Sanusa cu genunchii pe spate? Mi-l imaginez în spatele Sanusei, părul ei lung și negru ajungând până la genunchii lui în timp ce părul lui roșu îi cade peste ochi. Sanusa cântând la pian. Camera vibrând de sunetele clapelor și de respirațiile lor. Nu înțeleg mare lucru dar e ca într-o carte.
– Și pe urmă, zice Sanusa încet, desenând în continuare cu degetele drumuri întretăiate prin nisipul din fața ei și urmărindu-le absentă cu privirea, se apropie și mai mult de mine.
Se apropie și mai mult de ea?!
– Cum, Sanusa? Cum adică se apropie și mai mult de tine? Păi, nu e deja lângă tine?
Brusc, în spatele nostru se aude un clipocit în apă. Inima îmi sare speriată. Mă întorc repede și mă uit. Nu se vede nimeni și nimic. E vreun pește care a sărit să prindă din aer vreo insectă. Sanusa nici măcar nu a tresărit. Fata asta este la fel de curajoasă ca un băiat.
– Cum adică se apropie și mai tare de tine? o întreb iar.
Ea strâmbă din colțul gurii. Apoi strâmbă și din celălalt. Nu mai știu ce să înțeleg. Zice mai departe, la fel de încet:
– Păi, când se termină pagina la partitură și trebuie întoarsă, nu mă lasă pe mine să o întorc. O întoarce el. Dar el este în spatele meu. Înțelegi? Și ca să poată să o întoarcă, trebuie să se aplece în față. Și ca să se aplece în față, trebuie să se aplece peste mine. Întinde mâna până la stativ și atunci mă atinge cu corpul lui, din spate. Mă atinge peste umeri și peste cap și peste obraji. Ca să ajungă cu degetele la partitură trebuie să stea aplecat pe deasupra mea. Și după ce pune degetele pe partitură, le ține nemișcate pe ea de parcă nu ar fi hotărât dacă să îi întoarcă pagina înainte sau înapoi.
Ce ciudățenie, mă gândesc… Îl văd pe domnul Benotte arcuit peste ea iar pe Sanusa ghemuită sub el. Sanusa vorbește frumos despre toate lucrurile astea! De parcă ar citi dintr-o carte. De ce nu vrea oare Benotte să dea pagina mai repede la portativ și preferă să stea arcuit peste Sanusa? Nu e mai greu așa?
– Și, știi, zice mai departe Sanusa coborând vocea și mai mult, în timp ce stă așa, îi simt ceva din pantaloni cum se freacă de corpul meu.
O vibrație care nu știu de unde pornește și unde se termină îmi trece prin corp încoace și încolo sub forma unei neliniști. Ceva din pantalonii lui se freacă de Sanusa?! Devin foarte atent. Îmi vine să fac ceva. Parcă m-aș ridica în picioare să alerg o tură până la bolovani și înapoi. Parcă aș arunca o piatră plată pe apă să fac ochiuri. Țâțele ei goale sunt chiar în dreptul ochilor mei și abia acum îmi dau seama că încep să mă atragă într-un fel în care nimic nu m-a mai atras vreodată. Nici măcar bomboanele cu ciocolată din import din cofetăria de lângă biserică. Nici mașinuțele cu roți din cauciuc adevărat. Mă atrag, dar nu știu către ce mă atrag țâțele Sanusei. Adică, ce să fac eu cu ele și cu atracția asta? Și ochii Sanusei sunt mai frumoși decât mi se părea până acum câteva zile. Se uită drept în ochii mei când îmi povestește lucrurile astea iar ochii ei mă atrag. Doar că, ce să fac eu cu atracția asta? Poate doar să mă mișc un pic pe nisip. Deja stăm foarte aproape unul de altul. Dacă m-aș mai mișca vreo trei centimetri, aș putea să îi ating cotul ei cu cotul meu.
– Cum adică cu ceva din corpul lui? întreb și chiar mă trag puțin mai către ea.
Sanusa spune cu o înfiorare pe care nu o avusese până atunci în voce.
– Păi, mă atinge cu ce au bărbații între picioare. Tu nu știi? Cu pula lui, zice ea încet.
Mă uit o clipă în ochii ei apoi îmi las privirea repede în pământ. Suntem așezați pe nisip atât de aproape unul de celălalt încât îi simt mirosul transpirației. Cuvântul ăsta mă rușinează îngrozitor. Dar, într-un mod cu totul contrar, mă și atrage și mă neliniștește. Pentru că l-a spus ea și nu eu, pare mai suportabil. Aproape normal. Electrizarea pe care o simțisem ceva mai devreme mă traversează din nou. Îmi vine și mie să o ating pe Sanusa. Dar nu știu cu ce. Cu fruntea. Sau cu nasul. Ceva mi se încălzește nefiresc de mult între picioare și mă doare.
– Te atinge cu pula lui? zic eu, îngrozit de curajul de a fi pronunțat în fața ei cuvântul acela teribil. O privesc în ochi și cu cât ea îmi susține privirea mai intens, cu atât sifonul care circulă prin mine devine mai fierbinte și mai pișcător. Suntem deja foarte aproape unul de celălalt.
– Da, mă atinge cu pula lui pe spate, zice ea încet. O simt sub pantalonii lui când se întinde peste mine să dea pagina. E groasă și lungă. O simt cum mi se așază pe umăr și pe gât și mi se apasă acolo în timp ce el stă aplecat pe deasupra mea cu degetele pe partitură.
Brusc, îmi dau seama că tot ceea ce spune Sanusa este un secret de moarte. Mă cuprinde o vibrație a cărnii cum nu am mai simțit niciodată. Toată mintea mea se umple brusc de pula lui Tutunaru. Lungă și groasă. Îmi amintesc cum sălta în sus și în jos acolo între picioarele lui ca un animal care voia să scape. Cum se repezea înainte când el o freca, umflată, ca un caltaboș de la alimentara. Aș vrea să fac ceva. Sau măcar să spun ceva dar nu pot. Mă uit la ea, hipnotizat de povestea asta grozavă în care Benotte se amestecă cu Tutunaru, și ea se uită la mine. Ochii ei negri s-au îngustat. I-a închis pe jumătate, de parcă ceea ce povestește i-ar aminti de o întâmplare care o face să simtă din nou o emoție intensă.
– Și când se așază acolo lângă gâtul meu, aproape de bărbia mea, pula lui zvâcnește.
Îmi este cu neputință să înțeleg.
– Cum adică zvâcnește? întreb încet, emoționat.
Abia mai respir.
– Adică se mișcă. Se mișcă brusc, în sus și în jos. Sau înainte și înapoi, chiar pe corpul meu. Uneori o simt cum îmi zvâcnește pe umăr, alteori mai aproape de gât, alteori de bărbie… Zvâcnește iar vârful ei îmi atinge bărbia, repetat. La fel cum mă atinge și cum mă linge Pongo cu botul când mă joc cu el pe canapea.
Ceva mă năucește. Soarele. Ochii Sanusei. Întind mâna și, fără să știu ce fac, îmi apropii vârful degetele de una din țâțele Sanusei. Îi ating sfârcul maroniu al tâței drepte, care e mai aproape de mine. Ea nu zice nimic. Își lasă privirea în jos și se uită la țâța ei și la degetele mele care îi ating sfârcul. Părul îi atârnă drept chiar pe lângă sfârcul pe care l-am prins între degete. E foarte gros. Îl pipăi cu o curiozitate fără margini. Ea se uită direct la sfârcul pe care i-l frământ și, uitându-mă la ea cum se uită la propria ei țâță, simt cu groază cum ceva neobișnuit se petrece între picioarele mele. O să mi se vadă prin chiloți. Iau degetele de pe sfârcul ei, îmi las mâna pe lângă corp cu o dorință inexplicabilă de a mi-o pune între picioare. O pun însă pe nisip. Ea își lasă capul într-o parte, închide pe jumătate ochii și, atingându-se cu mâna peste sânul pe care i-l frământasem eu cu puțina vreme mai înainte, spune încet:
– Știi, partiturile, unele dintre ele au și câte zece pagini. Pe unele dintre ele trebuie să le reiau pentru că mai greșesc notele. Și după ce îi simt pula zvâcnindu-mi în bărbie de atâtea ori, mă ia așa, o amețeală și o plăcere stranie care îmi face toată mintea și tot corpul să se învârtească la fel ca atunci după ce cobori din călușei. Înțelegi?
Iar apoi, după o clipă de pauză, adaugă cu o seriozitate de care numai un om mare poate fi în stare.
– Mă extenuează!
Știu cum este în călușei, tocmai ce au fost la noi în oraș. Și ar trebui să spun ceva dar nu sunt în stare să scot niciun cuvânt. Sunt vrăjit! Se vede că de fapt încă nu am cu adevărat doisprezece ani. Privind peste apă, Sanusa adaugă încet:
– Și după ce plec de la ora de pian, rămân așa, pentru tot restul zilei, extenuată. Uneori chiar și a doua zi…
Îmi este frică că timpul se va opri în clipa asta de stupefacție în care stăm amândoi lângă apă și ne privim în ochi și că vom rămâne în poziția aceea pentru tot restul vieții. Ce lucru ciudat i se întâmplă Sanusei! Și cât de neobișnuit se răsfrânge asupra mea ceea ce îmi povestește. Puța mea e mică dar, ascultând-o pe Sanusa, s-a făcut mai mare. Și mă doare. Și cât de multe cuvinte deosebite știe, Sanusa! Cred ca și ea a luat premiul întâi la școală în clasa în care e ea. Da, precis și ea a luat premiul întâi!