Capitolul 21După buletinul de știri de aseară, la care tata a înjurat de câteva ori imperialismul american și a exclamat entuziast când au defilat rachetele balistice sovietice, am tras o sperietură groaznică. O femeie de ghips din care nu se mișcau decât buzele, a anunțat fără să se gândească câtuși de puțin la cât mă rănea lucrul acesta, că a doua zi va ploua în regiunea noastră și că va fi rece.
Am suferit foarte tare, toată noaptea.
Dacă plouă, Sanusa nu o să mai vrea să mergem la râu să facem baie. Și chiar ar avea dreptate. Ce rost are să mergem pe ploaie? Mai ales că mâine trebuie să car vioara după mine pentru că ai mei știu că plec la ora de instrument. O să fie mai greu.
Dar nu. Scot capul în dimineața de vară cu o senzație de urgență și rămân mirat de minciunile pe care le spun unii oameni, chiar și cei de la televizor. Dumi și Pinu spun multe minciuni, ne-am obișnuit toți cu ei, dar și cu oamenii mari se întâmplă la fel? De fapt și eu spun minciuni. Mai ales atunci când mă întreabă mama pe unde am fost și ce am făcut. Dar și cei de la televizor? Blocul de vis-à-vis este luminat atât de puternic încât, pentru că geamurile lui reflectă înzecit soarele roșietic, pare în flăcări. Ahaa!!! Incendiul acesta de proporții este perfect pentru scopurile mele. O zi perfectă! O să facem baie pe săturate, eu și Sanusa, și am să îi demonstrez cât de mult pot eu să stau sub apă.
Domnul Predesso și-a pus în funcțiune degetele lui albe și lungi de celenterat gelatinos și a reacordat vioara așa cum trebuie. I-a schimbat corzile, a dat arcușul cu colofoniu. Zice:
– Noroc că nu ai spart cutia de rezonanță, că ți-o imputam.
Dar în vocea lui citeam părerea de rău că nu spărsesem cutia de rezonanță. Ăsta e un cuvânt din care chiar nu înțeleg nimic. A imputa. Dar, deși mă supără faptul că încă nu îl înțeleg, nu mă consum la fel de mult ca în cazul altor cuvinte. Cum a fost, de exemplu, extenuată. Am să îl înțeleg, mai târziu, când mă fac mare. Acum sunt mic și trebuie să trag după mine cutia asta cât toate zilele în care doarme vioara. Doar că de data asta nu pentru a mă mai duce la ora domnului Predesso.
– Sărut mâna, tanti Astari.
– Să crești mare, Kuppi, răspunde cea mai frumoasă femeie din lume. Se pregătește să își descuie ușa, să intre în casă. Din poșeta ei mare și strălucitoare, despre care mama spune că e din piele de crocodil, se aude un mârâit. Câinele ei cu pene moi e nemulțumit de ceva. Poate că nu îi place mirosul meu. Tocmai am mâncat nișe cartofi prăjiți.
Dau să ies pe ușa blocului dar îmi amintesc brusc de ceva important. Mă întorc din nou spre doamna Astari și mă uit cu atenție la pantofii ei. Trebuie să îi memorez bine. Sunt un fel de pantofi aproape obișnuiți, cam cum au și celelalte femei doar că au vârful foarte ascuțit, ca un vârf de săgeată. Sunt negri iar la bombeu, foarte aproape de degete, au două barete roșii și subțiri de piele răsucită care îi trec chiar pe deasupra degetelor pe care lucesc niște perle micuțe. Sunt foarte decupați, aproape toată laba piciorului i se vede din ei iar tocul îl au subțire și înalt. Mai degrabă par a fi niște sandale de vară. Ies cu vioara în mână din scara blocului, învăluit de un miros de prăjituri cu caramel, și îmi repet: deci, toc subțire și înalt, piele neagră, barete roșii, botul ascuțit, decupaj mare. Ăștia sunt pantofii de curvă. Parcă îmi pare rău că doamna Astari este curvă deoarece este o femeie foarte frumoasă și bună și de fiecare dată când ne întâlnim pe hol îmi spune câteva cuvinte frumoase. De vreo câteva ori mi-a dat câte un biscuit din cei care îi dă și cățelușului ei și care sunt foarte gustoși. Păcat de ea, pentru că, din câte am înțeles eu, să fii curvă nu e chiar așa de bine.
Treaba ei.
Eu mă întâlnesc cu Sanusa în spatele blocului.