M-am născut

Biografia mea începe la 16 mai 1958 când m-am născut pe malul Dunării, în Brăila și, din cauza aceasta, am avut tot restul vieții nevoie de o apă, curgătoare sau nu, în preajma mea, care să mă pună în echilibru cu propriile mele avânturi, demențe sau dezechilibre.

Despre Brăila nașterii mele nu mai am amintiri.

Doar fulgurări în creierul unui băiețel, în care gustul de bragă se amestecă cu clănțănitul metalic al tramvaielor galbene pe un bulevard care nu am ştiut niciodată unde duce.

Altfel spus, din Brăila am dispărut chiar înainte de a-mi fi dat seama că am fost acolo.

ȘCOALA

Pentru mine școala nu a însemnat niciodată cifre sau texte. De la un capăt la altul al ei, școala a fost o succesiune nesfârșită de pictograme decorative desenate pe tablă, în manuale sau în caiete, prin care ochii mei pătrundeau înțelesul lucrurilor, ca să pot să mă solidarizez cu lumea și să mă simt confortabil în ea.

Am urmat şcoala generală în Caransebeş, la Liceul 2, într-o vreme în care era foarte potrivit să fii copil pentru că aveam la îndemână două râuri, Timișul și Sebeșul, dealuri, câmpuri și păduri prin care era grozav să te pierzi cu praștia de vrăbii la curea și cu arcul de frasin în spinare.

De aceea, oraşul şi împrejurimile au rămas în biografia mea, topografic şi emoţional vorbind, o copie terestră perfectă a paradisului.

Pentru liceu, am plecat de acasă la Breaza, la Liceul Militar, cu un tren personal plin de negricioși și femei grase și în trenul ăla am băut pentru prima dată în viața mea urină de șobolan. Se numea coniac.

A fost peste puterile mele. În anul patru, deşi luam mereu premiul întâi, am fost exmatriculat.

Pentru că începusem să mâzgălesc poezii încă de pe la zece ani iar prin clasa a noua am început să scriu un roman plicticos și apologetic despre cum încercam să scap de poluțiile nocturne amăgind o colegă de la Casa Pionierului cu bomboane fondante și declarații mincinoase, un roman, desigur, neterminat şi pierdut, am ajuns de tânăr să cred că literatura are nevoie de mine în aceeaşi măsură în care eu aveam nevoie de ea.

MAMA – Învierea ei

E adevărat că exact acum zece ani mama a plecat cuminte spre centrul pământului, împachetată în câteva scânduri ieftine; și este adevărat că de atunci peste mormântul ei au crescut zece rânduri de floricele galbene și au trecut zece rânduri de albine.

Dar eu nu știu cine e femeia aceea îngropată acolo.

Pentru că mama mea e mereu prin bucătărie, prin baie, pe balcon. Face tot timpul treabă și se îngrijorează să nu cumva să ne lipsească ceva!

Mama nu a avut niciodată un corp.

Ea avea numai voce și suflet, îngrijorare și sacrificiu iar pe mine m-a iubit ca pe o minune a naturii, fără niciun motiv și fără să aștepte nimic de la nimeni. Se trezea iubindu-mă, se culca iubindu-mă și dormea noaptea iubindu-mă în somn.

Mama făcea atât de mult parte din zugrăveala pereților, din tabloul cu porumbei de lângă ușa cămării, din detergentul pe care îl punea peste hainele noastre, din ușa pe care mi-o deschidea și o închidea în urma mea, încât pe ea abia de o mai vedeam.

Ea lua forma și culoarea oricărui obiect pe lângă care trecea, era casa însăși, în întregime, și din cauza asta abia de o mai băgam de seamă.

Acum, e invers.

Acum, toate obiectele din casă iau forma mamei mele și toată casa are chipul ei. Oriunde mă mișc și oriunde privesc, dau peste ea. Totul are forma și ochii ei dar dintre toate obiectele, cel mai mult și mai intens ia chipul mamei ușa pe care mi-o deschidea cu minute bune înainte pentru că îmi recunoștea, cu câteva etaje înainte, pașii urcând pe scări!

Când mă duc la mormântul ei, mă așez pe pământ, pun urechea pe bulgări ca să fiu mai aproape de răsuflarea ei și îi spun în gând, să nu mă audă decât ea: ia-mă, mamă, iar, în pântecul tău și mergi cu mine în pântecul bunicii și ea cu tine în pântec cu mine în pântec mergeți înapoi pe curcubeul de pântece până unde a început lumea.

Și de acolo, să venim, mamă, încă o dată înapoi, împreună, frumoși și sănătoși, strălucind și râzând de-a pururi, în tinerețe fără bătrânețe și în viață fără de moarte!

TATA – ÎNCĂRCAREA CU LUMINĂ

Când trăia, tata dormea foarte puțin.

Stătea cât putea el de mult cu ochii deschiși ca să intre în el lumina zilelor. De aceea, tata a dormit așa de puțin, încât, dacă pui cap la cap întunericul din somnul pe care l-a dormit toată viața, abia dacă se face în jur un pic de umbră.

Și stând cu ochii deschiși, tata s-a încărcat cu lumina lumii ăsteia mult mai mult decât se încarcă alți oameni. De aceea, acum, după ce a pornit spre centrul pământului în costumul lui favorit, cu dungulițe, îmi e ușor să îi găsesc chiar și noaptea mormântul, pentru că, de la lumina pe care a dus-o cu el în pământ, mormântul lui e acum mai luminos decât cele din jur.

Dacă intru pe poarta cimitirului la miezul nopții și mă uit peste cruci, văd cum, undeva în dreapta, locul în care este el îngropat, pâlpâie și luminează de parcă acolo aerul s-a aprins.

Și în lumina aceea îl aud pe el vorbind!

Vorbește cu mine, cu soră-mea, cu mama. Mamei îi spune să facă gogoși din alea bune, dospite, cu lapte și ou, iar pe mine mă întreabă ce am făcut la școală și îmi cere carnetul de note, să-l semneze. Și soră-mi îi zice să nu întârzie seara acasă, că se întâmplă multe! Și mai zice și altele, de-ale lui, de la serviciu. Și își mai amintește ce făcea când era și el copil… Și în flacăra aceea îi văd ochii. Sunt ageri, galbeni și neliniștiți, și ne cuprind pe toți ai lui cu grijă.

Și prin ochii aceia ai lui care nu se închid niciodată, el îmi trimite înapoi, de acolo din centrul pământului unde este acum, toată lumina pe care a strâns-o în el, să îmi lumineze drumurile pe care merg pe pământ!

COPILĂRIE

Mi-am petrecut copilăria în pielea lui Robinson Crusoe și a lui Robin Hood alergând, cu alți băieți de seama mea, prin pădurile pline de păsări din jurul Caransebeșului, prin iarba înaltă până la brâu a luncii sau prin apa rece și leneșă a Timișului în care prindeam mrene și scobari.

Bineînțeles că plecam de acasă fără să-i spun mamei unde mă duc și, din cauza asta, ea intra de fiecare dată in panică. Au! Unde e băiatul? A dispărut băiatul!

Și se dădea, ore întregi, de ceasul morții pe balcon. Iar când apăream de după colțul blocului fugărind vreun câine, îmi făcea de departe semn cu mâna că o să fie, adică, vai de capul meu.

Dar după ce îmi deschidea ușa ea nu făcea altceva decât să se învârtească în jurul meu să vadă ce vânătăi și julituri proaspete mi-am făcut și pe unde mi-am mai spart, iar, capul.

Și pe urmă mă așeza cu mâna ei în scaun și mă păzea până când terminam tot ce îmi punea in farfurie, oricâte nazuri făceam eu.

AM FOST ÎNSURAT?

Mă mai întreabă uneori câte o doamnă frumos aranjată, dar rămasă singură prea devreme, dacă am fost însurat sau nu.

Prima mea pornire este să zic: Nu!

Pe urmă mă mai gândesc puțin, îmi amintesc și spun: Da! Pe urmă mă bâlbâi puțin și, mai sigur pe mine, zic: Da. Puțin!

Ezitarea aceasta a mea este suspectă și, mai ales dacă în ziua aceea nu port perechea de pantofi de două sute de euro cu care am vrut, cândva, să impresionez o doamnă durdulie din Câmpina, rezultatul e că fac o impresie proastă. Dar eu jur că nu o fac intenționat! Pur și simplu nu îmi amintesc.

Ce îmi amintesc însă foarte bine este un balamuc mare la un restaurant de pe Ștefan cel Mare, colț cu Moșilor, unde toată lumea mă pupa de parcă plecam în Afganistan. În spatele ăstora care mă pupau și duhneau a țuică fiartă, niște lăutari turbați se repezeau cu viorile spre mine de parcă tocmai veneam din Afganistan. Era așa o nebuneală cu pupăturile astea și așa mă aruncau de la unul la altul, că, la un moment dat, din învârteala asta m-am împiedicat de un cablu și m-am întins cât eram de lung pe ciment printre picioarele dansatorilor în proaspătul meu costumul de ginerică.

Nu ar fi fost mare lucru, mai căzusem în viața mea.

Ba chiar, văzându-mă întins pe jos, toată lumea a râs ca de o poantă bună și a fost distracție mare. Aproape că aș fi râs și eu dacă nu mi s-ar fi părut că ceva nu era tocmai in regulă. Am avut așa, inexplicabil, senzația că îmi lipsește ceva. Instinctiv mi-am dus limba pe dinți. Vreau să spun, acolo unde știam eu că am niște dinți. În față. Doar că, spre mirarea mea, dinții nu mai erau acolo.

Adică fix ăia patru dinți din față pe care mi-i cimentasem cu o zi înainte și pentru care plătisem o groază de bani ca să fie gata la timp pentru nuntă, zburaseră.

M-a luat imediat o intensă panică de frumusețe. Ce dracu să fac fără dinți la nuntă? Vreau să spun, la propria mea nuntă? Dumnezeule, cum stăteam întins pe ciment, fără dinți, mi-am dat seama că toată lumea o să vrea să facem fotografii! Trebuia adică să mă iau de gât și să rânjesc în poze cu toți cimpanzeii ăia afumați din care nu cunoșteam pe niciunul; și cu nașii, și cu socrii, și cu dumnezeu mai știe cine.

Printre râsete și încurajări amicale, cineva a încercat să mă ajute să mă ridic. M-am gândit însă că e mai bine să nu mă ridic încă. Să mai stau în poziția aceea. Să mai stau adică o vreme, poate că o să îmi văd lucrarea pe ciment printre pantofii dansatorilor. Și gândindu-mă la dansatori, imediat mi s-a făcut groază că cineva putea să îmi calce cei patru dinți din față în picioare și să mi-i fărâme.

– Să vă ajut, domnu’? mă întreabă unu și mă apucă de umăr.

Cum stăteam întins pe ciment, am avut dintr-o data un sentiment intens acut de Titanic și de sfârșit de lume. Daaa, totul se scufunda! Urma să pierim! Părea aproape romantic. Orchestra cânta, oamenii dansau. Pentru ce să mă mai ridic?

– Nu, lasă că mai stau puțin așa! Numai puțin, zic, asigurator.

Și am rămas mai departe întins pe podea în biografia mea în costumul de ginerică, în timp ce in jurul meu vedeam numai pantofi, glezne și hârtiuțe colorate. Doar dinții nu se vedeau nicăieri.

La un moment dat, văzând că ocupam loc mult pe ciment și încurcam invitații la dans, vine mireasa la mine. Adică, cum ar veni, nevastă-mea. Se lasă pe vine și zice încet, nervoasă:

– Ce dracu’ faci aici? îmi șoptește conspirativ de parcă puneam la cale ceva periculos.

– Mă gândesc, răspund, conspirativ

– Termină-te cu prostiile și scoală-te că râde lumea de noi, zice.

Adică râdea lumea de ea. Dar, sărmana de ea, nu știa că dacă mă sculam și deschideam gura, lumea o să râdă și mai tare. Eram, care va să zică, într-o situație fără ieșire.

– Mai lasă-mă puțin, zic.

Și zicând asta observ cu groază că la ”ț” șuieram. Dar ea nu acceptă prostii de genul acesta.

– Așa vrei tu, să mă faci cu tot dinadinsul de rușine? zice, cu enervarea pe care i-o cunoșteam din serile în care nu aveam chef să fac sex cu ea.

– Mai lasă-mă puțin și vin, dragă, o asigur eu. Numai puțin, zău! Vin imediat! Trebuie să mă gândesc la ceva.

Noroc că între timp a strigat-o nașa.

Nașa e o actriță fițoasă care a jucat în nu știu ce filme ale lui Dan Pița și a altor câțiva din ăștia și se plimbă printre musafiri dând din cur exagerat pentru a sublinia că a avut roluri importante. Miresei, cum ar veni adică, nevesti-mi, îi place să fie văzută alături de ea, așa că m-a lăsat culcat și a plecat. Când sunt împreună, dau amândouă din cur un pic mai mult.

Un fel de care pe care.

Ca să nu mai lungesc vorba, după multe minute de muțenie absolută și de decădere interioară, în cele din urmă am găsit dinții sub masa lui socru-meu. Erau chiar lângă pantofii soacră-mi, care stătea cuminte lângă el, diagnosticată cu sindrom bipolar, în spatele unui ambalaj de staniol de la o fondantă.

I-am suflat bucuros de praf pe toate părțile și i-am băgat la loc în gură.

Ei bine, din momentul acela am început sa zâmbesc exagerat la toată lumea și am devenit un tip extrem de popular.

Până m-a dărâmat băutura.

De aceea spun că eu nu prea știu ce să răspund când mă întreabă cineva dacă am fost însurat sau nu. Pentru că, adevărul gol-goluț e acela că eu nu mai îmi amintesc foarte bine dacă am fost la nuntă, sau doar pe sub masă, la dentist.

FACULTATE

Aveam în facultate o colegă grozav de frumoasă.

Nu doar că avea un chip de zeiță egipteană, dar avea și un fund obraznic, înalt şi ferm, proeminent și mobil ale cărui buci culisau fermecător. Era cuminte şi elegantă, tăcută şi modestă, de un bun gust desăvârșit.

La cursurile de vară venea cu nişte bluzițe atât de vaporoase încât, trecând pe lângă ea, nu îţi rămânea nimic altceva de făcut decât să te apleci puţin, să îi iei una din țâțele ei în gură şi să nu îi mai dai drumul toată viaţa.

Era prea frumoasă ca să mă gândesc că aş avea vreo șansă la ea.

Doar peste ani când, cu totul din întâmplare, o altă colegă de facultate, care îi fusese confidentă, mi-a spus cât de mult mă iubise și cât de mult suferise în tăcere fata aceea pentru că treceam pe lângă ea pe holurile facultății fără să îi dau nici cea mai mică atenție, am înțeles ce înseamnă să fii cu adevărat un dobitoc monumental.

MO-NU-MEN-TAL!

De curând am găsit prin casă fotografia aceasta din anul IV de facultate. Premiul întâi, un zâmbet larg pentru cine recunoaște cele două personaje în fotografia de mai sus.

DIRIGINTELE

Copil fiind, despre pâine nu știam decât că am nevoie de trei lei ca să cumpăr una de la ”Spicul”, iar despre cărți, că am nevoie de șapte lei ca să cumpăr una de la librărie.

Mâncam pâinea de parcă cineva o culegea din copaci și citeam cărțile de parcă cineva le scotea din joben.

Lectura îmi injecta visări dulci și o lume magică fără să aibă nicio legătură cu scriitorul, cu tipografia sau cu fabrica de hârtie. Când citeam o carte, nu exista decât povestea. Nicio clipă nu mă gândeam la autor.

Habar nu aveam și nu mă interesa deloc cum se năștea ea. O carte era o carte, și atât. Un obiect de pus seara la capătul patului. Cinci lei. Uneori șapte.

La fel cum o pâine era o pâine. Trei lei. O mâncam cu unt, cu tocăniță sau cu struguri, cu zahăr sau cu pepene, fără să fac absolut nicio legătură cu secerătorii de pe câmp, cu făina sau cu grâul, cu brutăria sau cu brutarul. O pâine. Trei lei! Uneori trei lei cincizeci.

Apoi, într-una din zilele clasei a cincea, dirigintele nostru, fără de care biografia mea ar fi fost cu totul alta, ne-a încolonat cu ghiozdanele în spate și ne-a dus, într-o cotcodăceala generală, în vizită la Fabrica de pâine.

Aici ne-a luat în primire o tanti grasă și mămoasă cu un șorț alb și cu părul și mâinile pudrate de făină, după care ne-am ținut prin fabrică toată ciurda de copii ca bobocii după o rață prin curte.

Ne-a dus de la sacii cu făină clădiți unul peste altul în magazie, până la malaxoare, la camerele de dospit, la cuptoarele fierbinți și la lăzile de plastic de la capăt de bandă în care cădeau cuminți, fragede și rumene, franzelele pregătite pentru oraș. Și acum mi se învârtesc în minte ghearele de oțel ale malaxoarelor care învârteau aluatul, îl rupeau, îl întindeau, îl amestecau, iar el se umplea cu bule de aer și se afâna și ne umplea nările cu mirosul lui de drojdie de ne lăsa gura apă. Iar la sfârșit, mama asta grasă ne-a dat la fiecare câte o franzelă fierbinte, cu care alții nu știu ce au făcut dar pe care eu până acasă am mâncat-o toată, ca un disperat.

Apoi, același diriginte, fără de care astăzi eu nu aș fi fost omul care sunt, și căruia acum, la multă vreme după ce a plecat spre centrul pământului în costumul lui verde la doi nasturi și pantalonii cu manșetă de care noi copiii râdeam pentru că semăna cu Charlie Chaplin, îi cer iertare pentru ce supărări i-oi fi pricinuit când alergam și strigam ca nebunul pe holuri, ne-a dus în vizită la o tipografie.

Un nene subțirel și nervos într-un halat albastru cu buzunare în părți, cu un pix demonstrativ prins în buzunarul de la piept, cu mustăcioară și cu mânecile suflecate, ne-a învârtit prin tipografie de ne-a amețit și ne-a arătat totul, de la baloții de hârtie din depozitul de materiale, la rotative  și la teancurile de cărți ieșite de la ghilotină, care miroseau a hârtie proaspătă, a negru de fum și a povești cu tineri domni și domnișoare care abia așteptau să fie citite.

Nu erau jobene fermecate în care să bagi mâna să scoți cărți ci doar mașini, utilaje care munceau zi și noapte ca să producă obiectul de șapte lei.

Între timp, copilăria curgea perfectă și sacră, iar eu mi-o petreceam în pielea lui Robinson Crusoe și a lui Robin Hood, alergând cu alți băieți descreierați de seama mea prin pădurile din jurul Caransebeșului, prin iarba înaltă până la brâu a luncii și prin apa leneșă și rece a Timișului. 

Și făcând asta, ochii și sufletul mi se încărcau de toată frumusețea și grația din jurul meu. Și cu cât mi se încărcau mai mult, cu atât mai mult și mai des îmi venea  pofta să scriu despre lumea pe care o vedeam și atingeam, ca să îi opresc, egoist, trecerea. Să o păstrez.

Iar într-un târziu, după ani și ani, după ce am cunoscut lumea și viața, fermecat și cu riscul de a ajunge pe drumuri, am acceptat că nu pot fi altfel și am devenit singurul scriitor care își scrie literatura drogat cu mirosul de pâine caldă și cel de hârtie proaspăt tăiată, încărcată cu povești și suspine.

Chiar scriitorul acesta pe care îl citești tu acum!

LICEUL MILITAR

Dimineața conține în ea soldați tineri, aliniați la milimetru pe alee, care își așteaptă încrezători războaiele.

Când începe să se ridice soarele din spatele cantinei, noi suntem deja expuși în vitrina dimineții pe aleea din fața Comandamentului ca niște manechine proaspăt aduse din fabrică. Bărbia în vânt, privirea fixă înainte, degetele drepte în lungul vipuștii.

Domnul Floca trece printre rândurile noastre elegant și sever pășind exact ca desprins din propozițiile din care e alcătuit codul de conduită al ofițerului. Merge lent, cu mâinile la spate, detașat și clinic, aseptic și demonstrativ, de parcă războiul ar fi încă foarte departe.

Admonestează un nasture insuficient lustruit, un pantalon cu dunga strâmbă, o petliță care nu e cusută în unghiul exact. Nu ne atinge niciodată cu mâna pe niciunul dintre noi ci doar indică cu degetul, de la câțiva centimetri distanță, locul unde trebuie intervenit. La paftaua strâmbă a centurii. Sau la gulerul alb, de plastic, nealiniat cu curbura gâtului. Sau la urmele de mătreață pe umerii uniformelor noastre albastre.

Domnul Floca pare că poartă mereu în minte un fel de Adonis kaki, peste contururile căruia vrea să se potrivească neîncetat pentru a-și împlini propria lui frumusețe de zi cu zi.

Pentru că frumusețea este, așa cum aveam să aflu mult mai târziu, cel mai important lucru de pe pământ.

BIOGRAFIA MEA DE NOAPTE

Mi-am pus un ceas mare pe peretele din dormitor tocmai pentru a mă obliga să țin cont de orele de somn. Dar, cu timpul, ceasul a devenit un simplu obiect decorativ.

Se face zece, apoi se face unsprezece, apoi se face doisprezece iar eu sunt treaz și, cum stau așa pe spate, pe sub pleoape îmi trec oameni și locuri care nu știu de unde vin și unde se duc.

Sunt plin pe dinăuntru cu femei și bărbați care, depozitați în carnea mea, își așteaptă rândul să fie visați. Dar eu nu vreau să visez. Nu am deloc nevoie de visele de noapte.

Dimpotrivă.

Aș prefera ca noaptea să fie doar un fragment de neant, negru și gol, la care să mă cuplez seara și de la care să mă decuplez dimineața. O întrerupere temporară a ființei, fără nicio legătură cu viața mea, intercalată neutru între apus și răsărit.

Dar, în loc, noaptea mă invadează și mă populează vise vii, care îmi scriu o biografie de noapte secretă, intensă, paradisiacă sau toxică, apocaliptică sau extatică. Și când îl visez, visul este mai real decât orice realitate trăită cu ochii deschiși. Intens, paradisiac sau toxic, apocaliptic sau fermecător. Mai real și mai acut decât orice realitate trăită cu ochii deschiși, el e o secreție fierbinte a minții care mă invadează și mi se răspândește prin tot corpul urmând același traseu ca al sângelui.

Este atât de veridic încât îl port în zilele următoare în cap ca pe o întâmplare adevărată dintr-o biografie a mea, enigmatică, pe care o dorm de la un capăt la altul și din care nu cunosc frânturile care mi se arată în vis.

O biografie adâncă, alcătuită din bucăți de somn puse cap la cap, în care își trăiește viața un sine de-al meu, necunoscut și straniu care noaptea produce întâmplări modificate, întâmplări care nu au avut încă loc și întâmplări care nu se vor întâmpla niciodată.

Tacâmuri de burlac

De la multele mutări și concubinaje sau pur și simplu de la tot felul de fantezii de burlac, în sertarul în care îmi țin tacâmurile s-au strâns atâtea piese desperecheate încât, ca să ajung la o anumită linguriță sau tirbușon, trebuie să fac scuba-diving printre zeci de alte furculițe și cuțite puse de-a valma.

În timp însă, mi se formase ochiul așa de bine că, dintr-o privire, știam exact unde să scormonesc după o anumită linguriță cu coadă lungă sau după un anumit cuțit de curățat legume.

Doar că, de la o vreme, din sertar au început să dispară tacâmuri. De exemplu, ieri dimineață, zic, ia să îmi amestec eu zahărul din cafea cu una din lingurițele aurite primite cadou de nuntă de la foștii colegi de cancelarie dinaintea erei noastre! Îmi aminteam foarte bine modelul de frunzulițe de pe cozile lor arcuite. Ale lingurițelor, vreau să zic. Și mi se părea că în felul acesta le cinstesc și foștilor colegi memoria și îmi fac și mie un serviciu mnezic retrăind, la distanță de zeci de ani, momente pe care de fapt nu voiam să mi le amintesc.

Am deschis sertarul și am început să fac scuba-diving printre tacâmuri.

Am răscolit totul. Iar și iar. Ba chiar m-am și zgâriat la o mână în vârful cuțitului de cizmărie care habar nu aveam cum ajunsese acolo.

După vreo zece minute, din ce în ce mai mirat, mai indispus și mai dezamăgit, am închis sertarul cu un oftat care s-a auzit până la parter. Nu am mai găsit lingurițele de la nuntă. M-am așezat cu totul tulburat pe un scaun, mi-am amestecat zahărul cu o linguriță anonimă și am rămas așa o vreme, nemișcat, privind dus, cu un început de tahicardie, la butoanele aragazului.

– Ce naiba! zic. Eu așa îmi amintesc, că am fost însurat!

PLANURI DE VIITOR

 Uneori sunt întrebat cu ce mă ocup și asta mi se pare o întrebare pe cât de prostească pe atât de grea. Nu am știut niciodată răspunsul corect la ea dar bănuiesc ca unul aproximativ ar fi acela că mă ocup cu mine însumi.

Că, adică, planul meu de viitor este să am cât mai mult viitor. Sunt adică atent la mine și fac tot ce mă pricep ca să nu dispar și să achiziționez viitor.